Dor de Gabi Dobre

„Nu ştiu care este planul Lui cu mine, dar indiferent care va fi, îmi doresc să nu mă părăsească şi să îmi dea viaţă veşnică lângă El... Este clar pentru mine că, între a fi sănătos, dar fără Dumnezeu şi a fi bolnav, dar împreună cu El, aleg a doua variantă. Dar ce aţi spune să fiu sănătos şi lângă El?ˮ - Gabi Dobre...

E toamnă adâncă. La pas, pe aleile Ploieştiului, frunzele de castan scrâşnesc sub paşii celor care se îndreaptă spre Teatrul Toma Caragiu... E Festival. „Festivalul Castanilor – In Memoriam Gabi Dobre”, ediţia a XV-a. În public, nume consacrate ale muzicii folk, dar şi oameni veniţi de pretutindeni pentru a-i asculta pe tinerii din Concursul de Interpretare. Cu toţii se găbesc spre sală, spre locurile cele mai bune...
În faţa teatrului, un domn cu ochii îmblânziţi de ll acrimi aşteaptă echipa TVR-ului. Coborâm din maşina colantată cu însemnele Televiziunii Naţionale. Ne îmbrăţişează, ca pe colegii fiului său, deşi, în afară de operator, cu toţii suntem prea tineri pentru a fi lucrat cu el. Îşi şterge pe furiş lacrimile pe care nu şi le poate opri atunci când vede microfonuşi mă întreabă, blând, dacă e la fel de frumos în TVR ca atunci când venea în vizită la fiul său, să bea cafeaua în curtea interioară...

Intrăm în sală... în culise... filmăm scena. Îmi propusesem să vă scriu despre talentul concurenţilor şi despre măiestria artiştilor invitaţi în recital – Magda Puşkaş, Mircea Baniciu, Ovidiu Scridon şi Proiect Tivodar, însă o privire, din culise, m-a făcut să-mi dau seama că altul e rolul acestui articol...
Din freamătul filmării m-a oprit o imagine care-mi va rămâne multă vreme întipărită în minte şi în suflet... În buzunarul din culisa stângă, departe de toţi şi de toate, stătea sprijinit de un scaun, tatăl lui Gabi Dobre. M-am apropiat şi i-am pus mâna pe umăr – mi-a zâmbit, apoi m-am aşezat alături. Mă-ngenunchiase durerea acestui om care mi-a spus, cu voce tremurândă, că nu poate vorbi în faţa camerei. Acum îmi dau seama cât de mult semăna Gabi Dobre cu tatăl său – aceeaşi privire pătrunzătoare şi aceeaşi dantelă a buzei de sus, care se ridică, cu fiecare cuvânt. Ce să-i spun acestui om care poartă în nume dorul pentru fiul său?! Se numeşte DORU Dobre şi este tatăl jurnalistului TVR Gabi Dobre. Unicul său copil a murit în 2005, la 33 de ani, răpus de cancer... Îşi ascunde în continuare lacrimile, în faţa tinereţii mele şi-mi povesteşte despre artişti, rând pe rând. Soţia lui nu a putut intra în teatru pentru că nu a rezistat să vadă fotografiile fiului său, pe o masă din foayer. În schimb, aflu că a fost la Radio Prahova şi a scos din arhivă înregistrări ale fiului său, pe care le-a imprimat pe casete audio ce sunt oferite oricui vrea să-şi amintească de Gabi Dobre.
În programul de sală găsesc câteva cuvinte ale mamei: „Gabi iubea mult muzica şi, mai ales, muzica de calitate. Îl îndrăgea, mai mult decât pe oricine, pe Tudor Gheorghe. Gabi ştia că oraşul nostru nu avusese parte decât de concerte mult prea zgomotoase, muzica formaţiilor de prestigiu, multe prezentate chiar de el. S-a gândit să aducă ceva nou: o sală intimă, o chitară şi o voce caldă. Era curios dacă ar avea succes un asemenea proiect. L-a prezentat forurilor competente, iniţial izbindu-se de multe oprelişti. N-a cedat. Până la urmă, a apărut Festivalul Castanilor. Prima grijă a lui Gabi era ca acest festival să placă publicului. Eram lângă el de fiecare dată şi îl vedeam agitat până când se umplea sala primitoare a Teatrului Toma Caragiu, iar, la final, când mulţi tineri, în picioare, cântau împreună cu interpreţii era în culmea mulţumirii. Acasă, comentam toată familia cum a fost şi îl vedeam fericit că a reuşitˮ.
Răsfoiesc apoi cartea „Viaţa ca o luptăˮ, scrisă de Gabi Dobre. A mai rămas un singur exemplar, exemplarul familiei, pe care voluntarii de la Casa de Cultură îl păzesc, cu rândul...
Citesc rândurile scrise de Gabi:
„«Aveţi cancer cu metastaze la plămâni, pelvis şi pe osul sacral» Eram pregătit să aud asta. ştiam. Mă aflam în cabinetul unuia dintre cei mai renumiţi medici oncologi din Europa. Lângă mine, consulul României la Viena, Cristina Craiu, nu-şi putea ascunde uimirea. Mă ajutase să obţin programarea şi ştia că sunt bolnav, dar nu credea că e aşa de grav.
Alis, partenera mea de suferinţă şi speranţă, era şi ea speriată.
Profesorul Cristoph Zielinski mi-a explicat că am fost tratat foarte bine în ţară, dar boala se dovedise rezistentă la chimioterapia aplicată.
«Ce mă sfătuiţi să fac?»
«Avem un tratament nou, cu o substanţă pe care o folosim de trei luni aici, în Austria. Interesaţi-vă dacă există în România şi o să vă prescriu o schemă de tratament.»
«Domnule profesor, eu am venit să mă tratez la Viena, nu mă întorc în ţară.»
«Dar e foarte scump.»
Din privirea lui am înţeles că avea îndoieli asupra posibilităţii mele de a suporta costurile tratamentului.
«Cât de scump?»
Eram pregătit să aud orice sumă. În acel moment, banii nu mai contau, erau doar un mijloc pentru a mă face bine.
«Aproximativ 10.000 de euro.»
Mă aşteptam la ceva mai mult, astfel se face că am acceptat pe loc. Eram aşa de hotărât, încât n-am avut nicio secundă de ezitare. Luptasem mult, eu şi apropiaţii mei, să obţinem această programare, nu avea niciun rost să mai stau pe gânduri. Eram slăbit şi îmi fusese atât de rău în ultimele două săptămâni, încat mă rugasem să pot ajunge la Viena.
«Nu mai consultaţi pe nimeni?», mă privi întrebător Cristina Craiu.
Singurii oameni a căror părere mai conta în acel moment erau părinţii mei. ştiam însă că erau hotărâţi, sută la sută, pentru un tratament în străinătate.
Profesorul mi-a explicat în ce consta tratamentul. Îmi va aplica săptămânal un citostatic însoţit de un anticorp. Mai făcusem Campto în ţară, ştiam că este un citostatic din generaţia nouă, cu rezultate bune, numai că, din cauza asocierii cu alte substanţe, n-am putut suporta efectele secundare. Noutatea tratamentului propus de profesor era Erbitux – un anticorp obţinut din şoareci.
Am făcut împreună planul de bătaie. A doua zi trebuia să-mi fac nişte analize pregătitoare, urmând să mă prezint la PrivatKlinik, locul unde trebuia să încep tratamentul.
Ne-am întors la hotel, de unde am sunat acasă. ştiam că mama şi tata aşteptau nerăbdători un semn de la mine.
De ce eu?
Dincolo de cele povestite, rămâne o întrebare: de ce? Mulţi dintre cei loviţi de o mare suferinţă se întreabă «De ce mi se întâmplă mie?». O variantă cinică, dar logică, de răspuns poate fi: «Dar de ce nu?». Dintr-o convingere subiectivă, atunci când auzim ca un semen este lovit de un necaz, ne gândim că este puţin probabil să ni se întâmple şi nouă la fel.

Pe culoarele Spitalului Fundeni, cineva m-a întrebat, dupa ce m-a recunoscut: «Cum, şi dumneavoastră vă îmbolnăviţi?».
Dumnezeu nu ţine însă cont de clasificarea făcuta de oameni, în funcţie de avere, de profesie sau de statutul social. Mă întorc la prima întrebare: «De ce?». Un răspuns la îndemână, pe care l-am folosit de câteva ori, este: «Noi nu ştim de ce, dar Dumnezeu ştie».
Nu ştiu de ce, dar boala există în mine. ştiu însă că Dumnezeu mă poate salva.
«Poate face o minune cu tine», mi-a spus odată o asistentă.
Asta Îl rog şi eu: «Fa, Doamne, o minune cu mine!». – Gabi Dobre


Am scris aceste rânduri pentru ca voi, cei care aveţi drum prin Ploieşti, astăzi, 11 octombrie, să mergeţi la un spectacol de calitate – vor urca pe scenă Vasile şeicaru, Daniel Iancu şi câştigătorii concursului de interpretare. (Am fost neplăcut surprinsă să văd că unii dintre tinerii de acolo nu ştiau cine a fost Gabi Dobre, deşi participau în Festival!!!). Dar am scris aceste rânduri mai ales pentru colegii mei din TVR, pentru că n-am mai auzit de prea mult timp vorbindu-se despre Gabi Dobre, nici în birouri, nici în lifturile aglomerate... Doar la machiaj, de la Mio, care obişnuia să-l macheze înainte de emisiune...
Pe 10 octombrie, în seara în care am fost la Festival, am remarcat organizarea impecabilă... şi colţul amintirilor cu Gabi: fotografii, notiţe, casete. Lipsea ceva... Am lăsat jos microfonul, lângă fotografia din care îmi zâmbea... Gabi, microfonul TVR s-a întors la tine!