Edith Piaf – sufletul străzii, o inimă tricoloră, un destin care strigă: ,,Je ne regrette rien!”(II)

,,Le Marseillaise”, Marcel Cerdan, dureri care învaţă să înoate
,,L acordeoniste”, ,,Le vagabond”, ,,La vie en rose”... Cântece fără moarte, răscolitoare, tulburătoare, fără moarte. Edith Piaf ,,ataca” cum îi plăcea să spună, încă de pe vremea reprezentaţiilor de pe trotuare, ,,Le Marseillaise”. La un moment dat, în timpul unui turneu în Suedia, un spectator a urcat pe scenă şi i-a oferit un buchet în formă de inimă, legat cu o panglică tricoloră. Alcătuit din flori albastre, albe şi roşii. ?n acordurile explozive ale orchestrei care vibra sonor ,,Le Marseillaise”. Edith Piaf îşi aminteşte starea acelei clipe, în memoriile sale:,,Orice s-ar zice, când cânţi în străinătate, în limba ţării tale şi ţi se atârnă de gât, aşa brusc, fără să te prevină, o inimă tricoloră, se produce o impresie neobişnuită. Şi îi plâng pe cei care, în locul meu, nu ar fi vărsat lacrimi adevărate”.

Cumplita nevoie de afecţiune şi protecţie a unui copil abandonat a determinat-o să caute iubirea autentică în diverse legături amoroase. Mărturiseşte că singura fărâmă de mângâiere din copilăria ei a primit-o de la prostituatele in stabilimentul bunicii sale. S-a vorbit şi s-a scris despre viaţa sa tumultuoasă, numărându-i-se iubiţii şi cantitatea de alcool consumată. Probabil că a încercat să îşi înece durerile şi trăirile prea puternice în alcool, dar, cum spunea pictoriţa mexicană Frida Khalo, ,,ele au învăţat să înoate”. Probabil, astfel s-a întreţinut legenda, căutându-se cu lumânarea amănunte din partea frivolă a vieţii ei. Cert este că Edith Piaf nu s-a apărat, nu s-a dezvinovăţit, poate că nu i-a păsat. S-a dăruit celor pe care i-a iubit, între care Raymond Asso şi Yves Montand, dar povestea care i-a devastat viaţa s-a numit Marcel Cerdan. Celebrul boxeur a iubit-o şi a făcut-o fericită. Trăia şi el din plin, delirul competiţiilor şi al aplauzelor, nu era nici pe departe dintre cei cărora li s-ar fi putut spune ,,domnul Piaf”. S-au iubit nebuneşte dar nu au fost fericiţi, ci răvăşiţi de absenţe, dureri, distanţe. Ea, Edith Piaf avea lumea la picioare, turnee, bani, admiratori şi o iubire disperată. El, Marcel Cerdan avea meciuri, deplasări, o soţie şi trei copii. Edith Piaf a plâns fără a se plânge, Marcel Cerdan a murit brusc într-un fatal accident de avion.

,,Non, je ne regrette rian!”
Viaţa ei de artistă inegalabilă a fost, în partea nevăzută, adânc minată de eşecuri, depresii, stupefiante şi somnifere. ?n cele din urmă, epuizată, în 1959, s-a prăbuşit pe scenă. Coloana sonoră a poveştii Edith Piaf, rămâne ,,Non, je ne regrette rien!” O poveste despre o fetiţă măsurând 1,47, născută pe stradă care a ajuns să cucerească definitiv elita artistică a Franţei. Un destin puternic, ghidat de îngeri binefăcători, un destin menit să facă lumea mai frumoasă, plătind, desigur, preţul unei asemenea meniri. Aşa cum spunea Jean Cocteau: ,,Ea se depăşeşte. Ea depăşeşte cântecele sale, depăşeşte muzica şi cuvintele. Ea ne depăşeşte. Sufletul străzii pătrunde în toate încăperile oraşului. Nu mai este Edith Piaf care cântă: este ploaia care bate, este vântul care suflă, este clarul de lună care îşi aşterne mantia”.