Fatima, miracolul lumânărilor

Situată la două ore de mers de la Lisabona spre inima Portugaliei, Fatima reprezintă cu siguranţă capitala pelerinajului european. Numărul vizitatorilor demonstrează nu numai că minunea – prima apariţie a Fecioarei Maria recunoscută oficial în secolul al XX-lea – a avut loc, dar şi că ea, prin credinţa celor care sosesc aici din toate colţurile lumii, are loc în fiecare zi.

Se poate spune că istoria localităţii a pornit cu adevărat de la zero şi că este rezultatul unei poveşti de dragoste aşa cum nu multor oameni de pe Pământ le-a fost dat să trăiască. O dragoste care a învins urgia războiului şi bariera credinţei. O dragoste pentru care frumoasa Fatima, o descendentă a generalului maur Tarik, cuceritorul Peninsulei Iberice, a renunţat la religia islamică numai pentru a se putea căsători cu un cavaler creştin.

Povestea a fost cu atât mai deosebită, cu cât a fost nevoie de încuviinţarea primului rege al monarhiei portugheze, Alphonse Henri, pentru ca cei doi să meargă la altar. Din păcate, frumoasa maură piere la scurt timp după căsătorie, iar soţul, răpus de durere, se călugăreşte şi hotărăşte ca rămăşiţele pământeşti ale alesei inimii sale să fie înhumate în bisericuţa unei localităţi pierdute pe hartă, care de atunci s-a numit Fatima.

După sute de ani, micuţa şi anonima localitate a crescătorilor de oi avea să beneficieze de îmbinarea fericită a tuturor ingredientelor necesare pentru a atrage turismul religios creştin din întreaga lume.

MINUNEA
Povestea spune că, în anul 1915, trei păstori tineri, Lucia şi verişorii ei, Franco şi Jacinta, ieşiseră cu oile pe tăpşanul de lângă sat. Dintr-o dată, în timp ce rosteau împreună Rozariul, au zărit o siluetă care părea că pluteşte transparentă în lumina soarelui. Apariţiile s-au repetat timp de un an, până când, în primăvara lui 1916, "silueta" le-a vorbit spunându-le că este înger al păcii şi păzitor al Portugaliei. Abia în primăvara următoare s-a petrecut cu adevărat minunea.

La puţin timp după slujba de prânz a dumincii de 13 mai 1917, pe când se aflau din nou cu oile la păscut, copiilor le-a apărut adevărata înfăţişare a "îngerului" sub chipul unei femei "strălucitoare ca soarele însuşi. Aceasta le-a cerut să vină timp de şase luni, în fiecare zi de 13 în acelaşi loc, urmând a le spune atunci cine este şi ce doreşte de la ei. Vestea s-a răspândit cu viteza fulgerului, la fiecare întâlnire venind din ce în ce mai multă lume, mai întâi din Portugalia, apoi şi din alte ţări.

La ultima apariţie, cea din 13 octombrie 1917, cei peste 70.000 de oameni prezenţi au avut de îndurat o urgie a naturii. Frigul pătrunzător şi ploaia rece nu au reuşit să-i urnească din loc pe pelerinii adunaţi. Atunci, printre zecile de mii de rugăciuni, s-a petrecut minunea: dintr-o dată, printr-un ochi de cer deschis parcă în negura norilor, a apărut un soare "strălucitor, dar nu orbitor", aşa cum cei prezenţi nu mai văzuseră niciodată.

Mai mult, astrul ceresc a început să se mişte nefiresc pe cer, ba dând senzaţia că se va prăbuşi în secunda următoare, ba ridicându-se brusc în înaltul cerului. La sfârşitul acestui "dans ceresc", Pământul, îmbibat până atunci de ploaie, era perfect uscat, la fel şi hainele celor prezenţi. Dintre toţi însă, doar păstoriţa Lucia a intrat în dialog cu Fecioara Maria, cea care va deveni peste timp Maica Lucia, fiind singura căreia i-a împărtăşit ceea ce avea de spus.




Dezvăluite parţial la ordinul Papei Ioan Paul al II-lea, o mare parte dintre profeţiile de la Fatima se află şi astăzi printre secretele păstrate cu sfinţenie de Vatican în Arhivele secrete ale Sfântului Oficiu.

ALELUIA, PRIMA CRUCE!
Privită pe fereastra autobuzului inter-city, Fatima pare o localitate turistică obişnuită. Localnici moţăind în lumina caldă a soarelui, tarabe cu suveniruri la tot pasul, puzderie de japonezi transformaţi în cuiere pentru zecile de device-uri electronice de filmat şi fotografiat. Nimic neobişnuit. Abia la apropierea la pas de sfântul lăcaş începe agitaţia.

Şi, de ce să nu o recunosc, chiar şi o schimbare de atmosferă parcă. Înainte de a da cu ochii de renumita biserică, chiar încă de pe şoseaua principală îţi faci, vrând-nevrând, prima cruce adâncă. E momentul în care treci pe lângă Hotelul "Aleluia", semn că nu mai ai mult până la locul miracolului, şi îţi vine în minte, pe lângă rugăciunea învăţată în copilărie, şi expresia cu "mare e Grădina...".

Intrarea în spaţiul sfânt se face pe lângă noua biserică străjuită de statuile ei impunătoare. Construită în stil modern, se găseşte în egală măsură şi deasupra, dar şi sub pământ, într-un ciudat amalgam de aievea şi fantezie. În sala principală de rugăciuni, un preot cu reale veleităţi de DJ aduce la numitor comun mulţimea de credincioşi capabili, iată, să interpreteze impecabil rugăciuni încă de la prima citire din cărţile aşezate peste tot pe băncuţe.

În contrast cu masivitatea clădirii, atmosfera creată de preot te conduce cu siguranţă mai uşor şi mai aproape de Cel de Sus. Ieşit la suprafaţă din clădirea nouă şi oarecum futuristă, imaginea bisericii Maicii Domnului de la Fatima pare desprinsă din cărţile illustrate de rugăciuni. Înaltă, zveltă, imaculată pe fundalul cerului ireal de senin, sfântul lăcaş atrage privirile ca un magnet. Şi, într-adevăr, încă de la primul pas înăuntru simţi acea senzaţie de împăcare cu toţi, dar în special cu tine însuţi, pe care numai locurile deosebite ţi-o pot da.

E linişte şi totuşi un zumzet pluteşte în aer. E nemişcare şi totuşi percepi mişcarea la fiecare pas. E altfel! E o pace interioară căreia, o dată întors înapoi, în lumea mireană, ai să îi duci dorul toată viaţa.

Nu se poate şti cu exactitate câţi dintre miloanele de vizitatori vin aici mânaţi de credinţă, de ideea că Miracolul a existat cu adevărat sau doar de nevoia de a bifa încă un loc în panoplia de trofee turistice. Nu ştiu dacă cei care parcurg în genuchi, pe un fel de pistă betonată ca pentru biciclete, drumul de la poarta de acces şi până la locul unde se spune că s-a arătat Fecioara Maria vor fi iertaţi de păcate. Ştiu însă că nu există vizitator care să nu cumpere cel puţin o lumânare cu care să întreţină, la rândul său, uriaşul rug incandescent, ca un râu de foc alcătuit din flăcări, ceară şi fitile.

Şi probabil că aprinderea unei lumânări în acel loc echivalează cu reaprinderea credinţei, cu împlinirea unui vis, a celor mai fierbinţi dorinţi.
Acesta este adevăratul miracol, şi el se întâmplă şi acum, acolo, în fiecare zi.