Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un corp ca un cărbune stins. A trecut la propriu prin focurile Iadului Transnistriei. A rămas în viaţă doar pentru că era un băieţandru. Acum are 89 de ani. Ochii îi sticlesc ca un tăciune. Părul pare doar o vâlvătaie domolită, iar mustaţa, un smoc de paie oprit de la pârlire. Moş Istrate Stănescu, din Lunca Cetăţuiei, vine regulat la Catedrala Mitropolitană din Iaşi pentru a aduce mulţumiri Domnului că s-a născut a doua oară. Doar El a făcut să supravieţuiască şi l-a ajutat ulterior în viaţă, pentru că a trăit singur. Mama, tata şi fraţii săi au pierit împuşcaţi sau arşi. Din anii războiului, când era un copilandru a trebuit să ducă dorul celor dragi neavând pe nimeni căruia să i se plângă, ori să-l ajute. A fost singur pe lume ca personajul lui Hector Malot. Nu a fost uşor să-şi aibă de grijă aproape toată viaţa, de la o vârstă fragedă. Toate rudele i-au dispărut în timpul Holocaustului. Toţi cei din şatra sa şi alte mii au fost forţaţi să ia drumul Bugului. A făcut parte din coloanele de romi deportaţi de Mareşalul Antonescu în Transnistria. Când îşi aminteşte, îl apucă plânsul. Nu se mai poate stăpâni. E o suferinţă interioară ce porneşte din subconştient, o rană ce n-a putut fi închisă. Să-ţi vezi familia decimată cum piere în foc, ca într-un iad - unul real, creat pe lumea aceasta de oameni cu inimă şi suflet, este ceva de necrezut! De fiecare sărbătoare importantă vine la Mitropolie. Aşa bătrân cum e, clătinându-se, pleacă încărcat cu recipiente pline cu agheazmă. Cu buzunarele burduşite de anafură, mir şi bună credinţă.
Stăm de vorbă într-un colţ al curţii. Ne mângâie tropotele clopotului şi căldura rugăciunii. E Sfânta Liturghie. Bărbatul îşi trage flaneaua din pantaloni ridicând-o până se vede o plagă închisă sub piept. Urmele arsurilor şi rănilor căpătate în momentul în care a fost aruncat în groapă şi i s-a dat foc. Întinde braţul cu palma ce poartă şi ea “pecetea” aceleiaşi vâlvătăi din care a scăpat doar cu ajutorul cuiva cu milă de Dumnezeu. Apoi ridică mâinile sus, ca şi cum s-ar preda sau mai degrabă ar închina o rugăciune celui ce l-a salvat. “Malinka, copilul, lăsaţi-l”, a strigat atunci un soldat. Şi nu a mai murit. Corpul său poartă “tatuat” răni şi arsuri, ca un număr de Auschwitz. Un semn că romul copil a “ars” într-un “crematoriu” creat ad-hoc de soldaţii ce i-au prins şi i-au aruncat într-o tranşee. Asemeni lor, în timpul celui de-al doilea război mondial, în urma unui ordin de-al lui Antonescu, între 1942 şi 1944, mii de romi au fost deportaţi în Transnistria. Cifra oficială a celor care nu s-au mai întors pierind de foame, frig sau ucişi este de 36.000, însă cea reală este mult mai mare.
“Tata, mama, trei fraţi şi o soră au murit arşi chiar în faţa mea!”
Avea aproape 15 ani când s-a întâmplat să îi ridice şi să-i ducă peste hotare. Lucra deja alături de tatăl său la construit cazane de ţuică. Erau nomazi. Singura lor avere erau uneltele, o căruţă şi o pereche de măgari. “Au venit militarii conduşi de colonelul Bisea şi au spus să plecăm cu căruţa, alături de ei; ne-au păzit până la graniţă, unde ne-au dat pe mâna altora. În Transnistria stăteam într-un lagăr cu sârmă ghimpată împrejur. Ne dădeau mâncare rea, fără sare, fără nimic, mai mult bucăţi de pâine. Nu ne lăsau să mergem în sat să căpătăm de-ale gurii. Ni s-au stricat şi hainele”. Au avut noroc că i-au pus nişte soldaţi să sacrifice un animal rechiziţionat şi, pentru că l-au tăiat, le-au dat nişte boarfe cu care să se îmbrace. De mâncare, nimic. Doi ani a stat acolo, “la Bug”, aproape de apa cu acelaşi nume. Se termina războiul. Îşi aminteşte că era Săptămâna Mare când a murit de foame şi frig o familie: un ţigan cu nevasta şi cei şase copii. “I-au acoperit cu o piele săracii, aşa morţi cum erau. În momentul măcelului noi ne deplasam în coloană pe un şes. Nu erau case, nimic. Un grup de soldaţi nemţi ne-a băgat într-o tranşee mare şi ne-a dat foc, pe alţii i-au împuşcat. S-a ridicat focul înalt peste toţi, morţi şi vii. Eu eram căzut, dar am avut puterea să mă scol, m-am sprijinit cu mâna pe jarul acela, m-am hâit şi m-am ridicat. Cineva care avea un steag alb a strigat lăsaţi-l, că e un copil. Aşa am scăpat, că puteau să mă împuşte. Acolo au pierit toţi ai mei. Ceilalţi, zvârliţi în şanţ mai mult morţi decât vii, au pierit arşi. Nici nu au mai putut să ţipe”. De atunci a început suferinţa lui Istrate, care nu mai avea pe nimeni apropiat alături. “Nu mai pot să vă povestesc că-mi vine să plâng!”. Îmi arată din nou urmele suferinţei fizice. “Uite burta mea, simt şi acum unde m-a ars. Palma asta se făcuse carne vie când am pus mâna pe jar să mă salvez. M-am sculat şi am fugit. Tata, mama, trei fraţi şi o soră au pierit. Aşa am ajuns să mă întorc singur acasă, slab, numai piele şi os, nici măcar cu căruţa şi măgarii”. Şi-a făcut un cort, a muncit din nou la ceaune şi a ajuns până astăzi, cu familie, în satul Ciurea, comuna Lunca Cetăţuiei, Iaşi. Pentru toată această suferinţă, este despăgubit cu 100 de lei pe lună. Jumătate îi dă pe pomelnice şi acatiste.
Când a plecat de lângă mine eroul ţigan şi-a scos căciula brumărie de miel şi a salutat soarele. Câţi dintre noi mai aruncă azi, fie şi o privire piezişă doar, soarelui? Istrate Stănescu a dispărut în mulţime cu glasul domol şi privirea aprinsă dar blândă. Nu va pleca însă niciodată din povestea istoriei poporului din care face parte.
