Învierea pe strada Polonă

Cult • Şi în Bucureşti sînt greco-catolici
Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) a avut un rol istoric extrem de important în Transilvania. Datorită ei şi imunităţii pe care o dădea legătura cu Papalitatea s-a putut forma o clasă intelectuală şi politică viguroasă a românilor din Ardeal iar limba noastră a reuşit să supraviţuiască tentativelor de maghiarizare forţată. Inochentie Micu-Klein, iluminiştii din „Şcoala Ardeleană”, Iuliu Maniu sau Corneliu Coposu sînt doar cîteva exemple de personalităţi formate în spiritul Bisericii Greco-Catolice. Centrul cultural de la Blaj ajunsese în secolul al nouăsprezecelea principalul loc unde se formau cărturari români în zona de peste munţi.

Cult • Şi în Bucureşti sînt greco-catolici
Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) a avut un rol istoric extrem de important în Transilvania. Datorită ei şi imunităţii pe care o dădea legătura cu Papalitatea s-a putut forma o clasă intelectuală şi politică viguroasă a românilor din Ardeal iar limba noastră a reuşit să supraviţuiască tentativelor de maghiarizare forţată. Inochentie Micu-Klein, iluminiştii din „Şcoala Ardeleană”, Iuliu Maniu sau Corneliu Coposu sînt doar cîteva exemple de personalităţi formate în spiritul Bisericii Greco-Catolice. Centrul cultural de la Blaj ajunsese în secolul al nouăsprezecelea principalul loc unde se formau cărturari români în zona de peste munţi.


Auzisem că la începutul anului 2007, după ani buni de procese şi pertractări, Biserica Ortodoxă Română a retrocedat uniţilor singurul lor lăcaş de cult din Bucureşti, situat pe strada Polonă, la numărul cincizeci, construit în 1909 din donaţiile intelectualilor ardeleni care se stabiliseră în capitala României mici. Avînd şi eu rădăcini ardeleneşti şi ceva greco-catolici în familie, m-am decis să-mi petrec Învierea la biserica „Sfîntul Vasile ce Mare” de pe strada Polonă. Cu puţin înainte de miezul nopţii intram în curtea lungă şi îngustă care duce în faţa bisericii.

Sfîntul spirit

Erau în faţa incintei vreo trei sute de persoane, multe dintre ele vorbind cu accentul specific zonei în care am copilărit. Am reccunoscut mai mulţi foşti membri, din anii 90 ai organizaţiei de tineret a PNŢCD, care, sub infulenţa lui Corneliu Coposu se făcuseră „greco”. Oamenii mai în vîrstă se asezaseră pe nişte bănci instalate în faţa altarului. Slujba, desfăşurată în română, nu diferă prea mult de cea ortodoxă. Un sobor de preoţi (printre care şi un prelat romano-catolic cu cipilică ciclame) cu voci extrem de frumoase, a ţinut slujba într-o manieră arhaică, fiindcă la greco-catolici s-a conservat ritualul creştinismului oriental din secolul optsprezece. Există şi o mică diferenţă. La greco-catolici, ca şi la romano, în loc de Sfîntul Duh se spune Sfîntul Spirit. Lîngă mine era un grup de fete de cartier, împopoţonate şi pe toace. Cînd au auzit formula cu Sfîntul Spirit, una din ele a zis : „Ăştia nu e ortodocşi, hai d-aci!”. Au luat viteză ca un cîrd de gîşte. Oricum erau din alt film decît sobrii enoriaşi greco. Mi-a plăcut că, la scurt timp după ce am luat lumină, am înconjurat, ca în anii 80, la Sibiu, biserica. Nu mai făcusem asta de Înviere de acum trei ani, cînd am fost de paşte în mijlocul apelor, la nişte inundaţii groaznice, lîngă Timişoara. Am plecat după ce am spus „Hristos a înviat” vechilor amici de cauză politică, regăsiţi în curtea bisercii. Plecînd cu lumînarea aprinsă, pe stradă, m-am uitat în jurul meu şi mi-am dat seama că nu-s cu nimic diferit de credincioşii ortodocşi care veneau cu lumină de la alte biserici.