Interzis dar absolut irezistibil: Atacama!

Ştiam că este cel mai arid loc de pe Terra... Că aici vin regizorii mari de film (v. “Odiseea Spaţială”) în căutarea “peisajelor selenare” sau pentru a turna scene “tari” despre viaţa de pe planete îndepărtate, cu solul roşcat, cum ar fi Marte sau sateliţii săi diformi, Phobos şi Deimos... Știam că se numeşte Atacama şi denumirea sa îmi răsuna în auz sec şi straniu... Granule de piatră măcinată de vânt... Praf fin – mult mai fin ca pudra de talc, colorit roşiatic datorat oxizilor de fier... Dune cu forme bizare, acoperite de o crustă compusă din particule minerale şi sare sedimentată... În Atacama, ca şi pe Marte, a existat apă în formă lichidă... Acum e totul uscat, un pustiu, tăcut, solitar... de o solitudine şi o frumuseţe atât de stranii, că te amuţesc! Marile, nesfârşitele altiplanos, cu praf şi nisip impregnat de oxid de fier sau tenebroasele gropi întunecate, ascunse pe după scuturile vulcanice ale unor coloşi cum ar fi Nevado Tres Cruces sau Ojos del Salado, ca şi numeroasele cratere de impact, cu contururile lor circulare fac din Atacama un loc aproape interzis dar absolut irezistibil. Cel mai mare crater de pe Marte este Hellas Planitia, de 2000 de km în diametru şi 6 km adâncime, acoperit cu nisip de un roşu aprins... Cel mai înalt munte din Atacama este Ojos del Salado, de 6893 de metri – acoperit cu cenuşă vulcanică şi cu gheţari, penitentes, în formă de stalagmite – muntele-rege al chilienilor, pe care-l consideră mai impozant decât Aconcagua... Poate că, de fapt, nici o comparaţie nu îşi are sensul, pentru că locurile acestea sunt unice, chiar dacă par desprinse de pe Marte...

Daţi-mi un strop de apă ca să ajung în "nowhere place"!
Poate că eu degeaba scriu toate lucrurile acestea, pentru că este de neînţeles! Cum să te-ncrâncenezi să mergi acolo, când, adesea, cele mai încercate motoare cedează şi e nevoie de 5-7 zile de aşteptare până vine cineva să le asigure depanarea..., dacă ai noroc!!! Și, totuşi, Atacama atrage oameni! Este sfâşietor de ... arid, dar neverosimil de frumos! Dacă doriţi să experimentaţi frumuseţea nepământeană ţâşnind din... nimic luaţi cu dvs. un rucsac mare şi muuuuuuultă apă. Nu e o glumă! Timp de 6 zile, cât a trebuit să traversez deşertul pentru a căuta solitudinea lui Ojos del Salado – cel mai înalt vulcan activ din lume – a trebuit să fac un calcul minuţios şi să cumpăr 15 litri de apă... Era puţin, pentru o caniculă neîndurătoare. Scourcing heat! Dar nu plecam în căutarea răsfăţului! Și am ştiut asta de la bun început. Am făcut calculul acesta din simple motive de supravieţuire. V-aţi imaginat vreodată ce înseamnă să mergi mii de kilometri, în deşertul cel mai aprig din lume, singur printre coline înşelătoare de nisip, pe dârele lăsate mai acum o săptămână de alţi cai-putere plecaţi în căutarea aventurii şi certaţi cu timpul? Aici timpul chiar nu contează, răsăritul nu aduce decât alte contururi cafenii brăzdate de vinişoare roşiatice, apusuri care se aştern peste crestele munţilor şi peste siluetele neclare ale dunelor... şi ... în rest... tăcere grea. Uiţi uşor ce zi a săptămânii urmează să vină pentru că stai într-o aşteptare febrilă, sub fierbinţeala nemiloasă a soarelui, petrecând nopţi lungi, la temperaturi scăzute, care-ţi amintesc de căldura pilotelor moi de acasă. Diferenţele de temperatură de la noapte la zi sunt demne de Cartea Recordurilor, în miezul zilei solul poate atinge şi +50 de grade Celsius, în timp ce noaptea temperatura poate coborâ cu 40 de grade în doar o oră... V-aţi imaginat cum e să ai drept reper doar dârele roţilor de maşini traversând incert neantul? ...să le cauţi cu disperare când dispar, să tresari când le vezi că reapar? ...pentru că aici configuraţia reliefului se schimbă în funcţie de direcţia vântului, dunele de nisip se înalţă sau se năruie de la o zi la alta! Un pocnet surd, ca de armă descărcată în gol, cu un răsunet spart, seara, sub geana crepusculului, poate fi unul dintre bolovanii care crapă în urma trecerii bruşte de la caniculă la frigul de peste noapte. Singura sursă de umiditate este condensul, după nopţile lungi când neguri dese traversează deşertul. Și pe munţi, singura sursă de umiditate este ceaţa! Aici nu plouă, nu ninge, gheţarii se formează din depuneri de condens, de aceea au o structură poroasă, diferită de a gheţurilor din Alaska sau din Caucaz.

Scourcing heat and... nothing
Am pornit din Copiapo trei oameni, după încheierea formalităţilor de obţinere a permisului pentru intrarea în rezervaţia naturală de la Laguna Verde şi Ojos del Salado. M-am întors singură, după ce bravii mei camarazi s-au retras de la Refugiul Atacama (5350m / 17552 ft). Eram cu toţii năruiţi după ascensiunea dificilă pe Aconcagua, la aproape 7000 de metri altitudine şi după pierderea lui Lenţi Bulăreanu, singurul român care şi-a unit destinul definitiv cu Cerro Aconcagua...
E greu să vorbeşti despre Atacama pentru că aici domneşte Marele Regat alcătuit din ... nimic! Nowhere Place! Aici nu plouă, nu sunt animale, nu cântă păsările sau greieruşii, nu... Nu este nimic! Doar un singur râu permanent, cu albia largă, curge parcă ostentativ prin inima deşertului. Se numeşte Loa şi izvorăşte de la poalele Anzilor.
Exprimată în cifre, ariditatea Deşertului Atacama sună şi mai sec! Statisticile arată că nu a existat ploaie, în sensul adevărat al cuvântului, sub formă de precipitaţii, din 1570 până în 1971. Media precipitaţiilor anuale în Regiunea Antofagasta a fost de doar 1mm/an. În porturile Iquique şi Antofagasta, situate în “civilizaţie” plouă doar de patru ori într-un secol, iar ploaia aduce efecte catastrofale. Deşertul este atât de arid încât, conform statisticilor întocmite de NASA şi de National Geographic Society, există o zonă în interiorul arealului uscat identificată sub numele de “deşertul absolut”. Întins pe o suprafaţă de 105.000 km2, ariditatea deşertului Atacama se datorează mai ales efectului de “stratificare inversă” creat de influenţa Curentului Humboldt, cu aer rece, adus dinspre Antarctica şi anticiclonii Pacificului blocaţi în zona chiliană de coastă, cât şi în regiunea înaltă a Cordilierei Andine. În munţi, ceea ce pare a fi gheţar, la înălţimi de peste 5500 de metri, sunt, de fapt, depuneri de minerale şi sare cristalizată care au avut loc în perioade de milioane de ani prin retenţia în stratul de permafrost a umezelii din păturile groase de ceaţă care traversează succesiv deşertul. Cercetătorii britanici au demonstrat prezenţa aşa-numitei camanchaca – ceaţă marină, suficient de umidificată pentru a favoriza chiar şi dezvoltarea unor specii de alge hipolitice şi a lichenilor în regiunea “barierei de ceaţă” din zona coatelor înalte, la aproximativ 100 de km sud de Antofagasta.

În Atacama sunt zone care au atins limita uscăciunii absolute, dincolo de care, în prezent, s-a demonstrat că nu mai există nici măcar viaţă microbiană, solul de aici fiind, practic, steril. Este interesant că testele efectuate de Phoenix Mars Lander în 2008 au detectat prezenţa percloraţilor în solul de pe planeta Marte, la fel ca şi în unele zone din Atacama unde s-a arătat că sunt depozite remarcabile de nitraţi. Asemănările frapante între mostrele de sol aduse de pe Marte sau găsite în văile aride din Antarctica şi din Atacama, descoperite în bazinele unor ape care au secat de peste 120000 de ani au condus la concluzia că Marte ar putea oferi condiţii propice dezvoltării vieţii. În acest sens, NASA întreprinde cercetări minuţioase prin Earth-Mars Cave Detection Program.

Torid, pustiu, dar nu inert!
Uscăciunea ucide fără milă. În deşertul chilian moartea loveşte oriunde, însă speranţa de a trăi nu a murit nicicând. În extremitatea nordică şi în cea sudică a deşertului, unde supravieţuiesc câteva specii de cactus, sunt forme de viaţă care stârnesc mirarea.

În 1985, vântul uscat din Atacama dezgolea în nisipul fierbinte trupul firav al unui copilaş. Pruncul stătea cu spatele drept, cu genunchii aduşi la piept, într-un ultim gest de apărare... E îmbrăcat cu straie din lână de vicuñas, pălărie neagră, împodobită cu pană şi o traistă împletită cu model frumos, specific populaţiilor din zonele andine. Are alături un coş plin de ştiuleţi de porumb şi o săpăligă confecţionată din mandibulă de lamă. Peste şuviţele de păr castaniu, împletit în codiţe subţiri, ai lui i-au pus o mască metalică – paşaportul său transcendental, cu rolul simbolic de a-l proteja de spiritele rele din viaţa de dincolo... Mumia, veche de peste 500 de ani, stă mărturie cutezanţei cu care oamenii acestor locuri s-au încăpăţânat să supravieţuiască pe nişte meleaguri unde n-ar trebui să fie viaţă, nici măcar la nivelul microorganismelor. În cazul trupului firav al copilului fără nume, ucugaşul nemilos – deşertul cu uscăciunea lui extremă – s-a dovedit a fi, timp de secole, el mai bunmediu de conservare.

Pare un lucru cu totul miraculos, dar în Atacama trăiesc în prezent peste 1 milion de suflete, aşezaţi cuminţi în zonele de coastă sau împrejurul oazelor sau pe înălţimile Anzilor, scormonind pământul sau scrutând cerul în căutarea misterelor. Fie că duc viţă grea, de mineri, pescari sau agricultori trudiţi, fie că fac parte din casta celor ce-şi urmează pasiunea pentru sporturi extreme (alpinişti şi exploratori), pentru artă (pictori şi scriitori îndrăgostiţi de Anzi şi de măreţia lor) sau pentru ştiinţă (specialişti care studiază arheologia, astronomia, istoria civilizaţiilor, etnobotanica sau geologia), cu toţii ştiu că numai omul sfinţeşte locul.

Oazele şi unele văi din interiorul deşertuli au fost locuite timp de milenii, iar vestigiile descoperite aici au pus în valoare preţioase comori spirituale ale populaţiilor precolumbiene păstrate în timp, sfidând negura uitării. Chiar în mijlocul deşertului, la altitudinea de 2000 de metri, se află satul San Pedro de Atacama, care este încă populat de urmaşii tribului atacameño, remarcabili prin construcţia oraşelor fortificate denumite pucarás. Datorită bogatelor rezerve de cupru şi nitrat de sodiu – binecunoscutul salpetru de Chile – la începutul secolului al XX-lea s-au dezvoltat oraşe miniere precum: Chacabuco, Humberstone, Pedro de Valvidia şi multe altele. Acum sunt lăsate în părăsire, dar în unele zone mai găseşti rătăcit câte un compatriot de-al nostru care a rămas aici de pe vremea când au venit să lucreze bunicii săi, luând viaţa de la capăt.

Enigma geoglifelor
Atacama rămâne un loc al contrastelor majore. Un mister nedezlegat până astăzi rămâne acela al geoglifelor (desene pe sol) înfăţişând siluete stilizate şi figuri geometrice imense, de o mare fineţe grafică, având, se pare, rolul de calendare astronomice. Gigante del Atacama (“Uriaşul din Atacama”) este cea mai mare figură antropomorfă din lume, datând din perioada preistorică, descoperită la “Cerro Unitas”. Cu o înălţime de 86 de metri (282 ft), reprezentarea a fost creată pentru a indica unde apune luna, un amănunt important de la care se pleca în aprecierea ciclului anotimpurilor, a începerii semănatului sau culesului, în funcţie de sezonul ploios. Pe capul “Uriaşului” se pot distinge 12 prelungiri, 4 aşezate în vârf şi 8 dispuse lateral, 4 în stânga şi 4 în dreapta, considerate foarte importante pentru că în funcţie de aliniamentul acestora în raport cu luna se puteau calcula momentele importante din calendarul astronomic. În perioada 1000-1400 Gigante del Atacama a întruchipat pe una dintre zeităţile locale. Chiar şi în zilele noatre, misterul său rămâne încă nedesluşit.

Iarnă boliviană, 4X4, Eduardo şi melancolia
La Refugiul Atacama (5280m), rangerii se schimbă odată la o lună, pentru că au nevoie să stea mai mult ca să se aclimatizeze. Eduardo povestea că sunt perioade când se îmbolnăveşte de muţenie, pentru că nu are cu cine să stea de vorbă... Nu are decât un vehicul 4x4, indispensabil în mediul atât de ostil de sub Ojos del Salado, dar care, din nefericire, nu are şi darul vorbirii. Abia aşteaptă să vină turişti, alpinişti, cercetători... Eduardo este o enciclopedie, dar scoţi greu vorbele de la el. E-o plăcere să-l auzi povestind în spaniolă, dar felul cum foloseşte engleza e un mare handicap pentru el. Nu a fost pe vârf decât de 2 ori, se mulţumeşte să poposească la Refugiul Tejos (5830 m) – ultimul avanpost înaintea asaltului final pe Ojos del Salado (6893m). Acolo a fost chemat de nenumărate ori să acorde ajutor turiştilor care sufereau crize de hipotermie. Mai ales în timpul “iernii boliviene” este căutat prin staţie pentru cazurile de urgenţă. Au fost şi decese... Eduardo iubeşte viaţa. De aceea şi-a ales meseria aceasta, pentru a se pune în slujba vieţii. E şi multă tristeţe aici... Uneori, chiar şi când zâmbeşte, lui Eduardo îi rămân colţurile buzelor căzute, ca după o suferinţă îndelungă. Cu faţa smeadă şi părul dichisit, dar neorânduit din cauza nisipului şi a vântului, parc-ai zice că râde şi se-ntristează în acelaşi timp... Solitudinea de pe Ojos l-a făcut să ştie să se retragă în sine, vine doar atunci când e nevoie de el, îi place să fie în preajmă la greu şi să întreţină ordinea la perfecţie în domo, cortul mare, circular, folosit pe post de sală de mese...

Stările lui Eduardo, veselia lui netrucată când vede că-i vin oaspeţi, îmbinată cu melancolia tăcută, asprimea ridurilor de pe faţa lui smeadă atunci când se gândeşte la tot ce a lăsat acolo, jos, parc-ar fi viaţa însăşi, cu bucurii, frământări şi întâmplări trecute ce au fost şi n-or mai veni, zici că-s decupate dintr-un film...