Ioana Maria Vlas: “Am rămas cumplit de singură! Nu mai trebuiesc nimănui”

Despre Viaţa Ioanei Maria Vlas. Piesă în trei acte. Actul III – Singurul moment de slăbiciune. Revenirea la viaţa în libertate.
Mama FNI a devenit o ţărancă obişnuită. Trăieşte retrasă într-un sat de lângă Sibiu, creşte găini, cultivă legume şi scrie cărţi.
A intrat în afacerea FNI şi a ieşit din viaţa publică pe uşa din dos, făcând ani buni de puşcărie din cauza ingineriei financiare care a găurit buzunarele a sute de mii de români. Ioana Maria Vlas, o femeie cu o minte ageră şi spirit enciclopedic, este mulţumită de viaţa ei, cea de acum, dar se bucură atunci când “îşi poate pune rotiţele în funcţiune”. A rămas un personaj care fascinează. 

Pentru puţin timp revenim în zilele noastre. Mergem din nou în casă ­ îmi promisese că îmi dă un fragment din cărţile pe care le scrie. “Dar încă mai scriu, mai rescriu şi nu aş vrea să apară aşa. Şi nici nu vreau să epatez. Se scriu multe cărţi aşa...” Ne plimbăm prin camere, ne arată un colţ cu rafturi pe care sunt îngrămădite cărţi din diverse domenii, în diverse limbi, inclusiv “Larousse”-ul primit cadou. “Celelalte cărţi, cele multe, sunt la Bucureşti. Eu aici am venit cu două valize, pe care acum le-am agăţat în şură. Ce-mi trebuie mai mult?! Am tot ce-mi trebuie. Cât imi trebuie. La Bucureşti nu am mai fost de  11 luni.”
Mergem în cealaltă cameră. Pe unul dintre pereţi este o fotografie înrămată, din care ne zâmbeşte o femeie răpitor de frumoasă. “E mama, la 22 de ani”, ne lămureşte gazda. Purta o rochie strălucitoare, potrivită cu statutul său social, neam de nobili ardeleni. Doamna Vlas nu vrea să ne spună mai multe. Mama sa trăieşte, are 95 de ani, locuieşte tot acolo în casa-cetate din Nou Român. Astăzi este într-o vizită.
În sfârşit, Ioana Maria Vlas se hotărăşte ce text îmi va da. Mă supune, însă, unui test. “Vreau să văd dacă mă recunoşti aici!”
“Continuare…
Aş spune o poveste pe care mi-am amintit-o în seara trecută. Nu pare a fi şi nici nu are legătură cu nimic din gândurile mele cele mai recente. Este doar o parabolă atât de oarecare, încât mă mir cum de nu o cunoaşte toată lumea. Sau poate o trăieşte atât de natural, încât nu o mai bagă în seamă.
Se crede că, la începuturile timpului, un om tare singur s-a pornit să-şi caute sufletul pereche cu care să vieţuiască fericit. Cum nu ştia încotro să o apuce, a închis ochii şi s-a învârtit pe loc, hotărând că va începe să meargă în direcţia în care un drum i se va deschide drept înainte, când va vedea din nou. Zis şi făcut! Când a deschis ochii, a văzut cu mirare că în faţa lui se vedea o cărare îngustă şi plină de obstacole strânsă între doi umeri de munţi crescuţi parcă înadins în mijlocul unei câmpii imense.
Este bine aşa, şi-a zis omul. Nu aş putea avea nici o aşteptare de la un orizont nesfârşit. Măcar aşa pot să-mi imaginez că dincolo de munţii aceştia ameninţători se află altceva decât pustiul. Şi apoi, cu relieful acesta atât de variat, nu voi avea timp să mă plictisesc.
Cu râvnă, a început să se caţere. Din ce urca, cărărea se făcea tot mai abruptă, tot mai plină de primejdii la tot pasul. Nu-i nimic, îşi spunea omul, orice câştig îşi are preţul său. Nu se poate ca strădania mea să nu fie răsplătită. Este firesc să plătesc un preţ pentru fericirea pe care o caut.
Căzând, ridicându-se şi din nou căzând, târându-se cu respiraţia tăiată de oboseală, dar mergând totuşi înainte, omul s-a trezit că a trecut munţii. Stupoare! Cărarea se topea într-un şes putiu, până la orizont!
Aşa! s-a oţărât omul la şesul dinainte-i. M-am chinuit degeaba? Fie! ASTA A FOST PRIMA ÎNCERCARE. Nu mă las până nu te înving!
Şi din nou s-a învârtit şi din nou i s-a deschis o cărare mai grea, din nou a biruit un alt munte… din nou pustiul l-a aşteptat rânjind cu gura ştirbă a orizontului flămând!
De la o vreme, omul nici nu mai ţinea socoteala munţilor trecuţi şi nici a pustiurilor pe care refuzase să le treacă… Se simţea doar din ce în ce mai obosit. Pasămite, îmbătrânea. TOT SINGUR, în căutarea aceleiaşi fericiri pe care nu apucase să o zărească, darămite să o trăiască vreodată. Moartea l-a oprit tocmai când, pentru prima oară, în locul şesului pustiu, la poalele ultimului munte străbătut, se ridica albă printre florile unei grădini… o casă.
Te pui cu soarta?
Continuarea continuării…
Cititul… deprindere de om din altă vreme… Contactul fizic cu pagină, scrisul, cu mirosul de hârtie. Cărţile au mirosul lor, păstrează în pagini o întreagă istorie de când au ieşit de sub tipar şi până au ajuns, prieteni sau duşmani, între mâinile mele. Cum poate o carte să-mi devină duşman? Poate! Dacă vorbeşte despre acele lucruri şi fapte pe care nu vreau să le ştiu sau nu vreau să mi le aduc aminte. Atunci când răsuceşte povestea frumoasă a fericirii altora… Sau a locurilor în care mi-a fost cald şi bine, acolo unde am închis ochii şi m-am dus, ruptă de realitatea zilei din calendar, într-o altă epocă, în alt timp.
Nu mai am răbdare să mângâi paginile unei cărţi cu privirea, cu vârfurile degetelor ca orbii. Vederea alunecă în diagonală pe text ca de obicei, dar, odată întoarsă foaia, nu mai ştiu ce am văzut. Mă întorc şi mă silesc să citesc rândurile, fiecare în parte. Rezultatul este acelaşi. Nu mai comunicăm, cartea cu mine. Nu mai vorbim aceeaşi limbă. Să fie oare începutul sfârşitului pentru singura mea dragoste împărtăşită?
Şi a fost sfârşitul de an… Regret că nu am ieşit din casă şi că nu am văzut cum înfloreşte cerul. Nu că ar fi fost… frumuseţea luminilor şi nici jocul lor studiat anume pentru spectacolul menit a pune mulţimea cu ochii-n sus, într-o mirare puerilă. Regulile jocului rămân aceleaşi: circul multicolor care să scoată gloata din cenuşiul existenţei paupere şi problematice. Deştepţi sau proşti, primitivi sau sofisticaţi, optimşti sau dezabuzaţi, bipezii urbani au şi ei nevoie să intre în lumea poveştilor convenţional factice măcar o dată pe an. Zgâitul este gratis! Ţopăitul aşijderea! Iluzia potrivit căreia luăm ca un dat faptul că pe undeva, cuiva îi pasă de noi, nu costă nici un ban! Nu-i vorba, atât şi
valorează!
Hotărât, nu-mi pare rău după spectacol, ci după înţelesul pe care, din motive pur personale (amintiri negre şi superstiţii copilăreşti) îl dau acestui moment. Pe cale de consecinţă, anul care a început nu va fi unul prea bun pentru mine? Nimic din ceea ce ştiu nu mă îndreptăţeşte să cred că lucrurile vor evolua pozitiv. Dimpotrivă! Totul este incert, nebulos. Prea multe nu depind efectiv de mine, de acţiunile mele. Dependenţa de alţii aduce surprize neplăcute. Impropriu spus surprize. Cunoscând oamenii, pot spune pe drept cuvânt: «Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă pot feri şi singură!». În fond, ar trebui să mă feresc cel mai mult de mine însămi. Alegerea făcută în urmă cu ani a produs şi va produce efecte cu potenţial distructiv exponenţial. Iar loc de întors sau de dat înapoi nu mai există! Soluţia rezonabilă, nu ştiu dacă şi făcubilă, ar fi să plec cât mai departe de România şi să nu mă mai întorc niciodată, rupând iremediabil toate, dar toate legăturile.
Viaţa mea a fost şi a rămas «un bateau ivre» navigând în furtuni iscate de mine şi numai de mine. Blestemată să-mi fie mintea, precum blestemat îmi este «in aeternum» sufletul! Tentaţia de a culpabiliza pe ceilalţi, atât de laş omenească, nu este o soluţie. Cel mult, o încercare de un patetism dubios, deplorabil!
Mă joc cu cuvintele… Defulez. Nu fac însă nimic pentru a schimba starea de fapt. Merg înainte în virtutea inerţiei, acumulând compromisurile şi minciunile. Privită de la distanţă, de un ochi critic, sunt demnă doar de dispreţ! «Alter ego»-ului meu rezonabil îi este o profundă silă de perechea reală. Şi nici nu poate să o scuipe în faţă! Asemenea vampirilor, nu are imagine în nicio oglindă!
Mai este loc pentru continuarea continuării?
NU!!!
Am rămas cumplit de singură! Nu mai trebuiesc nimănui. Nici măcar mie! Care va fi de acum înainte viaţa mea? Pustiu şi iar pustiu…”

Rezultatul testului? Ioana Maria Vlas, care tot timpul a vorbit despre cât de puternică a fost atunci când a cerut condamnarea şi în cei câţiva ani de puşcărie, recunoaşte că a avut un singur moment de slăbiciune. Atunci, după ce a ieşit de după gratii, când aştepta să-i deschidă cineva uşa, să-i aprindă cineva lumina – pentru că aceste reflexe le pierduse în calitate de “pârnăiaşă”, după cum îşi spune, a avut acest “singur moment de slăbicine”. Atunci când nu mai putea da lecţii de limba română, de limbi străine, de alfabetizare, de drept, de viaţă.  Sieşi, în acel moment nu şi-a putut da nici un sfat.  Aceeaşi viaţă, care a purtat-o pe drumuri la care nu se gândise niciodată, a adus-o aici, la Nou Român. S-a regăsit în zâmbetul neprefăcut al oamenilor simpli. 
Sfârşit.


Scurtă prezentare a personajului
Ioana Maria Vlas (născută la 16 septembrie 1944, Alba Iulia) a fost preşedinte al SOV Invest, firmă de investiţii care a administrat Fondul Naţional de Investiţii (FNI). FNI a falimentat în 1999 şi a cauzat daune sutelor de mii de investitori. Vlas a fugit din ţară, a fost dată în urmărire generală; s-a predat autorităţilor române pe 27 martie 2003.
În 2005 a fost condamnată la 20 de ani de închisoare în cazul FNI, dar a fost eliberată în aprilie 2008. În 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a condamnat-o (definitiv) pe Ioana Maria Vlas la 10 ani de închisoare în dosarul FNI. Pe 20 octombrie 2010, Vlas a fost pusă în libertate. Din 2010, Ioana Maria Vlas s-a retras din Bucureşti într-un sat din judeţul Sibiu, Nou Român. Cu toate acestea, ea a rămas un personaj des căutat de presă.