Isteria lubenitelor de Dabuleni

CAPITALA PEPENILOR ● Li s-a dus vestea ca zaibarului de Bailesti
De citeva zeci de ani, nici nu incepe vara sa-si intre bine in drepturi ca un zvon aromat taie pietele in doua: au aparut pepenii de Dabuleni. Pepeni le spun ei, orasenii, dar oltenii care ii cultiva prin sudul tarii le spun de cind se stiu lubenite. Mari cit dovlecii, tarcate ori negre, impinzesc spatiile din jurul pietelor, dospindu-se lenes la soare si imbiindu-te sa auzi pofticios piriitura facuta de cutit: e copt! Cu ritualul facerii dopului incepe, in fapt, isteria lubenitelor de Dabuleni.

CAPITALA PEPENILOR ● Li s-a dus vestea ca zaibărului de Băileşti
De cîteva zeci de ani, nici nu începe vara să-şi intre bine în drepturi că un zvon aromat taie pieţele în două: au apărut pepenii de Dăbuleni. Pepeni le spun ei, orăşenii, dar oltenii care îi cultivă prin sudul ţării le spun de cînd se ştiu lubeniţe. Mari cît dovlecii, tărcate ori negre, împînzesc spaţiile din jurul pieţelor, dospindu-se leneş la soare şi îmbiindu-te să auzi pofticios pîrîitura făcută de cuţit: e copt! Cu ritualul facerii dopului începe, în fapt, isteria lubeniţelor de Dăbuleni.

Lîngă o remorcă de tractor ce gemea sub greutatea lubeniţelor uriaşe se purta următorul dialog între un cumpărător angrosist şi olteanul care le vindea: "Zi, bre, cît e kilu’?". "4.000, să meargă repede şi rotund!" "Eee, 4.000, da’ 3.000 ce-are?" "Cum 3.000, dom’ne, da’ ce, se făcură singure? Crescură, ale dracu’, singure în copac, şi eu nu stătui decît de le adunai cînd căzură coapte jos?" "Ai, bre, că nici nu te spetişi să le munceşti, că astea cresc mai mult singure, rîzîndu-se la soare..." "Ce vorbeşti, vericule, da’ mata de ce nu te apuci de agricultură, să vezi cum e?" "Eee, io decît să mănînc zece mici la soare, mai bine rod în dinţi un biscuite la umbră", zice angrosistul. "Iete, vezi, atunci stai şi morfoleşte-l la umbră, nu mai îmi face mie preţul aici! Ce, venişi să cumperi biscuiţi? Venişi să cumperi lubeniţe, şi nu orice fel de lubeniţe, ci lubeniţe dă Dăbuleni, ăle mai bune din lume, că aci, la noi, e capitala lor..." Şi nu era departe de adevăr olteanul, căci măcar în ţară şi tot erau cele mai cunoscute.

PATRIA PEPENILOR VĂRGAŢI. Am ajuns la Dăbuleni, în sudul Doljului, la vremea prînzului, cînd parcă stătea să plouă. De fapt, se şi anunţaseră averse importante. În aerul cald al verii, gospodăriile se iţeau încărcate de verdeaţă, rînduindu-se după şoseaua principală. Pe drumul mare, aproape nici ţipenie de om, numai cîţiva alergau de colo-colo, părînd foarte preocupaţi de treaba ce o aveau de făcut. Terasele cîtorva bodegi din localitate erau pustii. Nimeni nu-şi permitea să lenevească, să treacă ziua degeaba pe lîngă el. De fapt, cineva avea să spună mai tîrziu că din cei 18.000 de locuitori ziua nu rămîn acasă decît copiii de ţîţă, gravidele şi ologii. Restul sînt pe cîmp, la recoltat lubeniţe. Căci asta este principala activitate a dăbuleanului, la care se mai adaugă cultivatul roşiilor, a ardeiului şi secerişul grîului, că porumb nu se prea face. Deşi declarat oraş din 2005, Dăbulenii încă mai păstrează aerul de comună mare, în care agricultura e baza. Oamenii de aici nu s-au "coconit", căci au acelaşi comportament tipic ţărănesc, nefandosindu-se nici în ceea ce priveşte îmbrăcămintea, nici sulemeneala feţei la femei. Iar pămîntul de sub unghii al bărbaţilor care robotesc toată ziua la bostănărie e semnul trudei, nu al neîngrijirii corporale. Poate tinerii plecaţi la muncă în Spania să mai fi căpătat ceva din aerul aristrocratic al urmaşilor lui Cervantes, căci, după cum spune primarul Drăgoi Nicolae, nu e an să nu semneze sute de astfel de cereri de plecare.

PIAŢA DE GROS. Am dat o raită prin oraş (nici nu-mi vine să-i spun aşa, căci nu te simţi nici o clipă ca într-o aşezare orăşenească), pe drumul ce duce la Bechet (şi ăsta oraş tot cu numele),  să găsim piaţa de lubeniţe. Nimic. Ce e drept, am zărit o pieţişoară cu vreo zece tarabe, pe lîngă Primărie, unde două femei vindeau niscaiva ouă şi brînză. Fala Dăbuilenilor însă, nicăieri. Nici măcar una, aşa, de sămînţă. "Măi, zic, să vezi că ăştia nu mai au fir de lubeniţă, or le mîncară, or le vîndură pe toate. Hai, că ar fi ceva să vin ca la pomul lăudat şi să nu găsesc măcar o mostră!" Întrebăm pe una din femei şi ne răspunde uşor ofensată: "Olei, maică, păi aci, în chichineaţa asta de piaţă, vrei mata să fie lubeniţe? Da’ ia ia-o, tălică, încolo, spre Caracal, şi o să găseşti iute unde se răsturnă caru’ cu lubeniţe". Am făcut la dreapta pe o stradă şi unde s-au terminat casele, cam prin dreptul cimitirului, au început să se înşire zeci, sute (poate mii în perioada de vîrf) de maşini cu portbagajele pline, tiruri, remorci de tractor, căruţe, muşuroaie de lubeniţe, care mai de care mai proaspete şi mai dolofane. Evident că în jurul pieţei de gros s-a şi dezvoltat rapid o industrie complementară: cîteva cîrciumi cu mici rumeniţi şi bere rece, să aibă românul unde să cinstească aldămaşul. Printre transportoarele blindate cu pepeni, cîţiva tineri purtînd însemnele unei bănci cu sediul în localitate împărţeau borsete, şorţuri şi fluturaşi, îndemnînd producătorii agricoli să depună banii luaţi pe marfă la banca în cauză. În apropierea lor, caii înhămaţi la căruţe cioflăiau de zor din "jăraticul" zemos al cîtorva lubeniţe special sparte pentru ei.

BARON OPREA, ZIS OANŢĂ. Numai a baron nu arăta. Nici local, şi nici de aiurea. Nea Oanţă avea aproape 70 de ani, era mărunt, vînos şi în putere. Avea o şapcă din stofă ce-i umbrea vîrful nasului şi o cămaşă veche cu mînecile suflecate. Cu el era şi muierea, tot cam de aceeaşi vîrstă, tot mărunţică, dar mai plinuţă un pic. Avea vocea blîndă şi moale şi s-a şi repezit să dea cep la o lubeniţă, să-i gustăm marfa. Erau arşi de soarele tare al verii, iar palmele lor împrumutaseră parcă zbîrcitura uscată, prea secetoasă, a pămîntului muncit. Spune că în jurul Dăbulenilor sînt mii de hectare de pepeni, că, în afară de roşii puse la răsad în solar, nimeni de aici nu face altceva decît să se ocupe de lubeniţe. Toţi au cîte 2-4 ha, iar cine nu are închiriază de la fostul IAS. Se scot cam 20-40-60 de tone la hectar, o avere, zice el. Pămîntul e bun, e nisipos şi se întinde pînă spre Sadova, pînă spre Ştefan cel Mare, încolo. Sistemul de irigaţii ce împăienjeneşte locul aidoma figurilor ciudate de pe platoul de la Nazca este cel ce-i ajută să dea o aşa producţie. Cinci ore de irigat îl costă cam şase milioane de lei, da’ merită. Face cam zece irigaţii pe sezon.