Jurnal de expeditie - Impotmoliti in clisa portocalie

O mana de aventurieri, printre care cameramanul Bogdan Slavescu, directorul de imagine Ovidiu Gyarmath, producatorul Victor Melian, dar si editorul foto al Jurnalului National, Alexandru Molovata intr-o expeditie semnata Dan Chisu.

O mana de aventurieri, printre care cameramanul Bogdan Slavescu, directorul de imagine Ovidiu Gyarmath, producatorul Victor Melian, dar si editorul foto al Jurnalului National, Alexandru Molovata intr-o expeditie semnata Dan Chisu.

Alaturi de ei, Cristian Carcu, regizor si filolog. El este cel care incearca o initiere in tainele samanismului si de a cantari empiric cat e mit si cat e adevar in astfel de practici. Traseul pe care echipa il va urma pentru a ajunge in jungla, la samanul Juan Flores din satul Mayatuyacy este o aventura in sine, pe care cititorii Jurnalului National sunt invitati sa o descopere din insemnarile de calatorie ale lui Dan Chisu, pe care le publicam pe tot parcursul expeditiei.

"Am plecat cu parere de rau din Pandisho. Traversarea mi s-a parut mai putin periculoasa dupa ce toata seara am vazut pirogi mult mai incarcate decat a noastra si care nu s-au scufundat.

TARGUL DE PESTE. Am ajuns in oras. Pe malul apei tocmai se termina targul de peste. Multime, ca la circ! Oameni saraci, care nu-si permit nici macar o coada de peste, se calcau in picioare. Printre ei, caini bolnavi se luptau cu resturi de picioare de caimani. Mi s-a facut mila de ei. De caini, adica. Dar parca mai tare, de oamenii din portul ala pierdut de pe malul raului Ukayali. Un megafon gigantic trona peste piata si parca peste vietile oamenilor alora, avand in vedere ca nu trebuie sa stii limba ca sa intelegi ce spune cel care cerseste cu nesimtire voturile acestor sarmani analfabeti. Aflu ca sunt alegeri peste cateva zile si maldarele de paini doar cu unt vor fi moneda de schimb pentru voturi.

BINECUNOSCUTELE GROPI. Am descins intr-un internet caf" (pretentios spus) din care proprietarul a trebuit sa scoata vreo trei motorete dezmembrate ca sa reusim sa trimitem textele de pana acum. Ne asteaptau trei masini, care ar fi trebuit sa fie cu tractiune integrala, dar care nu mai sunt. La pretul pe care l-am platit pentru inchiriere le-am fi putut cumpara fara probleme, cu totul. Ne-am inghesuit si am luat-o din loc. Primii kilometri i-am parcurs pe un drum de tara plin de gropi si deja am inceput sa ma gandesc la tragicul sfarsit al celor trei masinute.

IMPOTMOLIREA. La un moment dat, Sandra, ghidul nostru, ne-a spus ca in curand vom parasi autostrada si ca vom intra in jungla. Ma simteam mandru cu autostrada noastra! Drumul era din ce in ce mai greu. Ploaia de cu o seara inainte a lasat urme grave in pamantul portocaliu. Inevitabilul s-a produs. Masina din fata noastra s-a impotmolit si nu a mai vrut cu nici un chip sa o mai ia din loc. Am coborat din masini si am inceput sa impingem din greu. Toti. Si baieti si fete. Fara sa ne dam seama, noroiul se catara pana inspre genunchii nostri. Unora dintre noi, chiar pe haine. Altora le intra in ochi, in par, in nas, in urechi - ce mai! - pana in cele mai intime locuri! Eu aveam noroi si in gura.

NORI. O mare de aburi cu semnificatii ascunse

SI PLOUA...In cele din urma am reusit sa o urnim din loc, dar mai erau inca doua si parca se intuneca a ploaie. Spaima ne-a cam cuprins pe toti, fara sa ne-o comunicam... Stiam ca, daca incepea ploaia, expeditia noastra putea sa ia sfarsit. O clisa rosiatica se agata de tenisii nostri si de rotile masinilor. Fiecare ora ce trecea ne punea in fata altei aventuri. Masini impotmolite. Tricicluri rasturnate. Intelegeam spaima ghidului si ne rugam la Dumnezeu sa nu inceapa ploaia. Tot timpul ni se spunea ca ajungem peste cateva minute, care aici par o vesnicie. Intr-un tarziu am vazut fluviul din nou si ne-am relaxat.

ULTIMA ETAPA. Ne-am imbarcat repede, in tacere, abia apucand sa facem cunostinta cu maestrul Juan Flores, care ne asteptase de dimineata, in doua pirogi la care nici nu am observat ca apa vine pana langa marginea lor. Am plecat catre ultima noastra etapa. Drumul era calm, m-au impresionat doar trunchiurile imense care coboara din amonte. Ma gandeam cu groaza ca, daca ne prinde noaptea, s-ar putea sa ne ciocnim cu ele. Emotia ne-a mai incercat o data, cand motorul unei pirogi s-a oprit, dar pana la urma am reusit sa ajungem in locul unde ne asteptau carausii pentru ultima parte a traversarii. Eram extenuati. Bucuria a fost mai mare cand am inteles ca nu vom mai avea nimic de carat. Nu mai putin de zece carausi erau la dispozitia noastra. L-am intrebat pe maestru cat mai avem pana la locul initierii si l-am privit cu neincredere atat pe el, cat si noi intre noi, cand am aflat ca este vorba doar de cateva ore. La ei, cateva ore pot insema oricat. Ne-am aliniat in sir indian si, cu maestrul in frunte, am pornit la drum.

LUPTA CU NATURA. Era atat de cald, incat abia mai respiram. Ne-am mai oprit si pentru filmari din cand in cand. Mergeam sec, stropiti de propria transpiratie, care tasnea din noi. Despre insecte si tantari nu mai are rost sa spun. Cuvintele nu pot descrie realitatea. Nici unul nu mai are nici un centimetru nemuscat sau neintepat. Uleiurile si smacurile parca le atrag!

Intr-un tarziu, cand aproape nu mai speram deloc, am ajuns. De sus, uimirea noastra pare mica fata de surprinderea pe care aveam sa o avem cu fiecare metru pe care il parcurgeam. Rai e putin spus. Paradisul cred ca ar pali in fata frumusetii locului asta in care nu ne vine sa credem ca am ajuns in sfarsit. O mare de nori se ridica, dar nu erau nori! Era un abur pe care aveam sa-l intelegem mult mai tarziu. Deocamdata eram muti de placere si bucurie. Era extraordinar!"