Luptatori fara arme / Olimpici la viata

Ei sufera de singuratate. Ei tanjesc dupa iubire. Atat de mult, incat au innebunit.Ei sunt luptatorii care inving fara arme, de pe un pat de spital. Nenorociti de parinti, copiii cu boli neuropsihice stiu inca sa daruiasca. Intre crize, spasme si agonii, ei striga in disperare un sincer: "Te iubesc!". Acolo unde lacrimile domnesc, ei sunt campionii unei vieti sedate.

Pedepsiti fara vina, olimpici la viata. Aceasta este povestea picilor transformati de boala in profesorii durerii. Cuvantul acasa are ecou pe toate coridoarele inguste ale Sectiei de Neuropsihiatrie Infantila (NpI) din Ramnicu Valcea. Acolo unde lumina patrunde cu portia pe ferestruici, copiii bolnavi isi striga durerea. Privirea lor neastamparata si gesturile lor agitate tradeaza dorinta de a fi stransi in brate macar un minut. Ei nu au idealuri, ei vor sa fie sanatosi si sa nu-i mai doara capul. Ar face si zeci de injectii care ustura, numai sa poata zburda pe afara, la minge.

SIMT TRADAREA. La usile cabinetelor, micutii internati isi fac scut din halatele asistentelor. Acolo, au Mama 1, Mama 2… si paturi cu lenjerii roz. Si lacrimile sunt la ordinea zilei, atunci cand cineva nu-si tine promisiunile. Copiii cu afectiuni psihice nu sunt deloc niste robotei care trebuie mintiti cu vorbe frumoase. Ei simt tradarea. Cu toate astea, nu stiu sa minta, nu stiu sa urasca. Cei mai multi dintre cei izolati pe paturile de spital au ajuns asa din cauza parintilor. Mama disparuta la produs, tatal - alcoolic. Bataile si scandalurile i-au traumatizat. O mana de om cu un fes pe ochi si un deget in gura tropaie in salon. Violenta unora care spun ca sunt parinti de meserie i-a adus pe copii in pragul nebuniei. O lupta cu ei, o lupta pentru speranta, o rupere de tot ce inseamna albastra copilarie. Uneori, prichindeii sunt culesi de pe strada sau din centrele de plasament. In camarutele lor saracacioase si-au adus un joc, o papusa, un martisor, o fotografie. Nu-i mult, dar le ajunge. Se imprietenesc cu orice strain care priveste cu drag in ochii lor, ce adesea clipesc stramb. Pentru a-si atrage amici, micutii ies cand e soare la taifas. Afara nu au insa o priveliste mai fericita, pentru ca dau nas in nas cu bolnavii psihic maturi. Pustii care nu au creierul afectat in totalitate marturisesc ca au auzit ei povesti cu gratii si curele din "sectia oamenilor mari si suparati". Uneori le urmeaza exemplul si cer in gluma o tigara. Jocul lor inseamna o adevarata demonstratie de tarie. Se invelesc in cearsafuri si se cred in camasi de forta. Si trist, si anormal, jucariile sunt cam palite pentru ei. Dezlegarea din cearsaf inseamna libertatea. Iconita din sertar inseamna speranta ca intr-o zi vor trece drept niste cazuri fericite, niste copii normali.

VIS. Dezlegarea din cearsaf inseamna libertatea

CRIZE SIMULATE. Intr-o prima faza, micutii incearca sa se cunoasca si sa devina mai optimisti. O misiune grea pentru medicii care uneori iau lectii de viata de la niste pici cu muci la nas. Oricat ar parea de ireal, sunt micuti care o duc mai bine la spital decat acasa, unde nu stiu cum arata mancarea. "Va spun ca am avut un copil care nu putea manca. Nu vazuse in viata lui o bucata de salam si se ferea de hrana, pentru ca nu stia ce este. Aici, cand vin la cabinet, noi ii rasplatim chiar si cu o ciocolata", spune Iulia Bertea, medic primar al sectiei NpI. Toti recunosc ca prichindeii sufera de anxietate, de nevroze si chiar traume din cauza lipsei de afectiune. Speriati de lumea rea de afara, uneori ei simuleaza crize de agitatie, pentru a se mai bucura macar o data de mangaierea si povestea unei asistente dragastoase. "Daca provin din familii dezorganizate, parintii nu se mai intereseaza de ei. Cu timpul, se ataseaza de noi si nu mai vor sa plece. Pentru ei, promisiunile conteaza. Sufletul lor este curat si, chiar daca nu au o gandire normala, stiu sa le arate celor dragi ca tin la ei. De 1 Martie, cativa mi-au cumparat flori si un inger, pe care il tin mereu cu mine", povesteste medicul Iulia Bertea. In saloanele spatioase in care locuiesc provizoriu, copiii si-au facut un "grup de siguranta", pentru a nu se mai simti singuri. Au aceleasi aspiratii, aceleasi idei, acelasi tratament.

DORMITORUL FETELOR. Madalina este sufletul salonului de fete. Intr-un peisaj imbracat in roz, tristetea si ingrijorarea se citesc in ochii micutelor cochete, care se minuneaza de un telefon mobil. Toate vor sa mearga la scoala si sa invete cot la cot cu premiantii. Ambitioase, ascund in sertarul de metal cartulii si manuale. "Ma doare capul rau si burtica. Nu pot sa citesc atat cat vreau eu. As vrea sa nu ma mai doara nimic si sa stau pana tarziu cu cartile mele", spune zambind Madalina, abia in clasa a patra. In salonul opus, al baietilor, e o liniste care ar agita si un strain. In pat zace Matei, cu patura pana in cap. El tresare si tipa, fiindca nu vrea sa plece nicaieri. Nu cunoaste pe nimeni si nu recunoaste nici un chip cunoscut. La usa cabinetului, un pusti de 12 ani plange fiindca nu poate respira normal. Povestea lui iti da fiori. O sperietura i-a distrus viata. Atunci cand tatal sau a lesinat, baiatul a crezut ca a murit. Il iubea atat de tare, incat a simtit ca il pierde. A ramas traumatizat si niciodata nu poate dormi in spital, decat cu tranchilizante.

DESTIN. Catalin e un domn si adora sa picteze

AGLOMERATIE. Sectia NpI este mai tot timpul aglomerata, desi nu are decat 20 de paturi. Zilnic, copiii cu afectiuni psihice se perinda prin saloane si se muta, tot ca sa-si gaseasca un loc. Pe ei ii poti gasi mereu la coada. Mai rar cu mama sau cu tata de mana… poate cu vreun bunic. Din cauza bolii cumplite, multi dintre ei au un viitor sumbru sub cupola nebuniei. Sunt priviti in societate ca potentiali infractori, motiv pentru care petrec mai mult timp decat oricine la consiliere. Satui sa inghita pumnul de tranchilizante si sa priveasca lumea dintr-un locsor unde totul e trist, copiii fug din spital. Numai unii au noroc sa fie gasiti la timp pe strazi. De cele mai multe ori ei sunt prada usoara pentru racolatori si adevaratii infractori. Daca nu sunt pusi sa fure sau sa cerseasca in oras, ajung pe undeva prin strainatate. Suferinta lor este cu atat mai mare, cu cat sunt marginalizati. Chiar daca exista programe speciale ca ei sa nu fie afectati, uneori sunt ineficiente. Profesorii fie nu au timp, rabdare, iar colegii rad de ei atunci cand ii vad derutati.

CATALIN… Vreau sa plec, insa ma razgandesc cand la usa vad un baietas in pijamale care inghite stropii de ploaie. Ii spun sa-si ia geaca pe el, sa nu raceasca. E prietenos si intr-o clipa se imbraca... Ma ia de mana si ma invita sa stau cu gura cascata. Catalin e un domn si stie cum sa se poarte cu domnisoarele. Se roseste si imi spune un secret: adora sa picteze. Ma invita la patul lui si imi imprastie cateva desene colorate care ma dau gata. Case taranesti, masini luxoase si inimi cat foaia. Astea sunt preferatele lui. Tot ce si-a adus de acasa, de la Blidari, au fost creioanele, pixurile si cariocile. Pentru ca l-am bagat in seama si pentru ca ne-am povestit intamplarile noastre haioase, Catalin mi-a facut un cadou. Retinuse ce-mi place. Inima aia mare mi-a daruit-o cu un autograf. Nu m-a rugat sa ma intorc, dar stie ca o voi face. In spatele meu l-am lasat gustand lacrimile ingerilor care picurau tot mai des...

APROPIERE "Cu timpul, se ataseaza de noi si nu mai vor sa plece. Pentru ei, promisiunile conteaza" Iulia Bertea medic

DORINTA "Nu pot sa citesc atat cat vreau eu. As vrea sa nu ma mai doara nimic si sa stau pana tarziu cu cartile mele" Madalina eleva in clasa a IV-a

NESTIINTA "Am avut un copil, care nu putea manca. Nu vazuse in viata lui o bucata de salam si se ferea de hrana, pentru ca nu stia ce este" Iulia Bertea medic