Mihuleac, doctorul care-ţi dă tablete cu pamflet

"PAMFLET: Specie literară (în versuri sau în proză) cu caracter satiric, în care scriitorul înfierează anumite tare morale, concepţii politice, aspecte negative ale realităţii sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc".

"TABLETĂ: Variantă a articolului publicistic, înrudită cu pamfletul, care se caracterizează printr-o maximă comprimare, incisivitate, forţă caracterizatoare şi expresivitate, cultivat în literatura noastră de T. Arghezi şi Geo Bogza". Cele două definiţii din DEX ne ajută să o creionăm pe a treia, pentru neinventatul, dar foarte prezentul "Mihuleac". Cătălin Mihuleac: publicist, geolog, scriitor, doctor în filologie, preocupat să pună într-o lămuritoare lumină pamfletul şi tableta, spectaculoase genuri jurnalistice de opinie care migrează din efemerul cotidian spre mult mai trainicele biblioteci.

Jurnalism sau literatură? Cititorii decid. Noi vă oferim doar aperitivul: textul "O vieţişoară în diminutivaşe", extras din "Pamfletul şi tableta" lui Cătălin Mihuleac (Ed. Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2009).

"Am lăsat pentru final cel mai savuros şi mai reprezentativ pamflet al lui Octavian, pornit de la observaţia justă că «limba română e, probabil, singura limbă din lume care diminutivează diminutivele» (n.r. - Cătălin Mihuleac face referire la textul «Goguţicu»). Autorul zăboveşte asupra unui caz concret, cel al lui Goguţicu, diminutivul lui Gogu, care e şi el un diminutiv, al lui Gheorghe.

Dar diminutivul nu e pentru român un simplu şi inofensiv alint, cum dictează aparenţele, ci «e filosofie a vieţii, program politic, direcţie în afaceri, destin». Diminutivul e totul. Fără diminutive asupra sa un român nu e român complet.

În consecinţă, ceea ce urmează e o beţie de diminutive, pentru ca lectorul să poată înţelege la perfecţie linia după care Goguţicu îşi conduce exemplara sa existenţă. Astfel, el deţine «o căsuţă cu curticică», dar şi «o slujbuliţă bunişoară, o lefşoară», ceea ce-i permite să se bucure de toate plăcerile vieţii, mai concret, de «o fripturică, o berică, o ţigăruşă, o puicuţă».

Nimic din ceea ce-i omenesc nu-i rămâne străin lui Goguţicu, întrucât, nu-i aşa, «o vieţişoară are omul şi o cruciuliţă la căpătâi». Aşa se face că, în afara nevestei, el se poate lăuda şi c-o «iubiţică, o fătuţă cu un funduleţ şi nişte ţâţişoare să-ţi lingi buzele».

Fiecare nou diminutiv îi apare cititorului ca o bornă de kilometraj spre punctul terminus al unui trai fericiţel, încheiat cu siguranţă apoteotic, printr-un canceraş, un atăcuţ cerebral sau un infărcţel. Fericirica în diminutivaşe, aşa s-ar mai putea intitula pamfletul, bun de inclus în orice manual de jurnalism, al lui Tudor Octavian.

Tudor Octavian. Un autor care - la fel ca Dinescu, Ştefănescu, Mihăieş, Groşan ori Popescu - n-a îngăduit ca pamfletul românesc de după 1990 să cadă în derizoriu. Un autor care - aidoma celorlalţi cinci - n-a fost de acord ca pamfletul românesc să fie diminutivat. Chiar dacă destule scrieri ale celor citaţi sunt discutabile - dar nu e acesta unul din scopurile ascunse ale genului? - nici unul nu a scris şi nu va scrie «pamfleţele».

Mulţumită lui Octavian, Dinescu, Ştefănescu, Mihăieş, Groşan ori Popescu - nimeni, niciodată, nu va vorbi despre «pamfleţelul» românesc de după 1990. Graţie lor, nimeni, niciodată, nu va putea spune că «pamfleţelul» de după 1990 a primit o «moştenirică frumuşică» de la nişte «străbunicei cu dare de mânuţă», pe nume Caragiale, Arghezi şi Bogza, dar că «pamfleţelul, nesăbuiţel» a cheltuit iute moştenirica pe «o fripturică, o berică, o ţigăruşă, o puicuţă», ajungând un «neicuţa-nimeni», cerşind lângă «podeţ» sau în faţa «bisericuţei»".