Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„La noi a trecut moțiunea asta încă de când am votat la parlamentare. Am luat țeapă! Io, la alegeri, am fost un bou: am zis că să aleg USR-ul, că p-ăștia nu-i alesesem niciodată. Bine, a mai contat și șprițu’, că m-a dus cumătru’, ăla de-i președinte la filială, la județ, să mă îmbete înainte. Și am crezut că e alternativă bună, plus că alcoolul, știi, dă curaj. Așa am votat USR-ul la Teleorman, de m-au înjurat și mă înjură toată comuna. Din homosexual și omu’ nemților nu mă mai scoate nimenea”. Petrică, un om gros, cu șapcă alunecată pe ceafa asudată, cară de la dubă snopi de ceapă verde și usturoi. Vine la piața Rahova de ani buni, vede clar care e adevărul cu politica. Știe cu cine ține lumea, ca la fotbal, indiferent de care parte a tarabei stă. Acum vorbește de precupeți și de moțiunea care se transmite în direct, „la radio și teve, la ăla din colț, de are magazin de pui și brânză”. „Eu ca eu, am zis, sunt prost. Da’ și ăilalții… unul cu PSD (eu cred că au votat mai mulți cu PSD, dar le-a fost rușine să zică), vreo trei cu PNL - ăștia sunt de Giurgiu, au băgat ceva primarii, n-are cum, altfel - restul cu Șoșoacă și AUR. Au luat, toți, țeapă. Și toți ne-am mai luat-o în bot cu ciudatul ăla de Georgescu”, face Petrică sumarul politic. Omul bate vreo patru-cinci cruci mari, și își amintește cum prinsese „febra lu’ Georgescu” pe toate chivuțele și pe toți martalogii de prin sărăcia tarabelor: „Nu conta că ai ales PSD sau PNL, toți - și eu, prostul - în amor după Georgescu. Și țigăncile alea, de vând ciorapi și role, erau moarte după gușter...”.
Povestea rămâne în aer. Pe un ecran trece Bolojan înconjurat de microfoane. Nu zice nimic, nu răspunde niciunei întrebări, chit că se vorbește de niște bani dați secret în ultima ședință de Guvern sau de oferte înaintate unor parlamentari ca să nu voteze moțiunea. „Iote-al dracu’. Ce fățos, ce important se dă”, mârâie Petrică. Și, parcă de față cu premierul, zbiară la vitrina de după care e pus televizorul pe care se transmite în direct votarea din Parlament, de sperie de moarte o strânsură de băbuțe care jinduia la o grămăjoară de roșii vândute cu 25 de lei kilul: „Bă, nesimțitule! Bă, hoțule! Bă… cum îi zice lu’ ăla?... bă, Șrek. De ce ai tăiat, bă, banii la bătrâni?”. Piața se oprește ca în secunda aia când pornește cutremurul. Apoi, se mișcă din nou: doar discuțiile sunt repezi. Lumea toată îi dă dreptate lui Petrică. Moțiunea, clar, la populație, pare să treacă fără probleme.
Oana Gheorghiu și tanti Ioana „de la Pantofi”
Mult înainte de Războiul de Independență, în locul unde astăzi se întinde cartierul Rahova se afla Podul Calicilor. În limbajul de atunci străzile aveau nume de „poduri”, iar denumirile lor erau inspirate de locuitori sau de trăsăturile zonei. În arhive se arată că Podul Calicilor își trage numele de la comunitatea care trăia acolo - nevoiașii orașului sau oameni bolnavi care fuseseră excluși din restul orașului. Protejați prin lege, primind zilnic câte un ban de la Vistierie, săracii Bucureștiului de pe Podul Calicilor erau priviți cu teamă și dispreț de către cei mai înstăriți. Mai târziu, locul a fost redenumit „Calea Craiovei” sau Drumul Florăreselor. După Războiul de Independență, zona săracilor a fost redenumită pentru totdeauna: Rahova. Cu epicentru în piața cu același nume, unde, ca și odinioară, lumea e privită tot cu teamă și dispreț.
„Păi, așa ne vede și acum și ăia de la Guvern, și ăia de la Parlament. De frică nu le e frică decât la alegeri, să nu punem ștampila pe alții. Și pe urmă? Te mai bagă cineva în seamă? Ia du-te la ăia pe care i-ai votat. Să vedem dacă îți dă vreun dumicat de pâine”. Ioana e supărată foc pe politicieni. Ca și nea Petrică de urlase mai devreme, ca lupul, la ecranul televizorului. Femeia e pensionară de mulți ani, a lucrat la o fabrică de pantofi pe la Timpuri Noi. Cu pensia de o are nu-i rămâne decât să mângâie cu privirea roșiile sau căpșunile la început de sezon. Cumpără doar verdeață pentru ciorbă. Vânzătoarea e una la fel ca vârstă și ca opțiuni politice: nu are la inimă pe niciunul. Mai aruncă câte o privire la televizor, o vede pe Oana Gheorghiu, vicepremier: „Și ce fată bună era. Avea grijă de copii. Și uite în ce hal a ajuns…”.
La o altă tarabă, după un maldăr de ridichi se aude un psalm. Se sărbătorește Sfântul Efrem, vânzătoarea din Popești ascultă cu evlavie și numără restul la două kile de roșii. Sfântul i-a adus mare noroc azi. Mai ofticat că nu are vad, unul știe ce e cu moțiunea: „Nu trece, tată! Că nu s-a dat telefon din Franța. Și nici din Germania. Hai, că nu suntem copii”. O băbuță nu e impresionată de politică, stă cu ochii în TikTok, la postări cu rochii și bluze. Din spate una chicotește: „Fă, n-auzi! Mai ești tu de țoale de astea. Ești babă, bre”. Femeia lasă aplicația pe o grămăjoară de spanac și se înhaită la „moțiune”: „Dacă ar fi după mine, i-aș da afară pe ăștia. Cum de unde? Din țară, mamă. Păi, să taie ei pensiile, să pună impozitele astea, de unde să mai sugă? Că nu mai vine niciun om să mai cumpere. Că toți banii îi dă statului. Uite și tu ce e aici. Pustiu!”.
„Ești un Bolojan!”
Printre legume și fructe trece o balabustă. În mâna dreaptă freacă niște chiloți, sub braț are o paporniță cu ciorapi. „Chiloți, chiloți, chiloți. Hai să vă îmbrac, că de atâta vă mai ajunge să luați din salariu”, își face reclamă, serios vorbind, țiganca. Unul trece, se supără că baba i-a blocat drumul. „Ce-i, mo? Hai că te îmbrac. Te și mângâi, dacă vrei. Bolojan ce ești!”.
Într-o parte, una din Mihăilești prinde discuția despre moțiune, se apucă să se vaite: „Nu mai sunt bani. A scăzut puterea de cumpărare, a scăzut puterea de vânzare. Noi băgăm mulți bani la solar, e muncă multă. Da, e muncă grea. Păi, dacă era muncă ușoară n-o luau politicienii?”. Colega de tarabă, cu baticul pus pe fața zbârcită nu e așa de aprigă precum ceilalți precupeți: „Maică, mie mi se rupe sufletu’ când văd ce mănâncă tineretul ăsta. Înainte aveai un lapte, un ou, un unt. Acum hamburger de la Donald. Nu vezi cum vâjâie chinejii ăia negri pe motorete toată ziua? Vâj în sus, vâj în jos. Și pe urmă se întreabă lumea de ce atâtea cancere”.
În fața pieței, sărăcia e și mai mare. Leana stă cocârjată la intrare, poate mai primește un bănuț, mai departe, pe o bancă, zace o cumătră. Vine de ceva săptămâni la Rahova, cu certificatul de handicapat legat de gât. Nu mai are bani să ia o pâine, stă la mila ălorlalți nevoiași. La brutăria din colț și-a pus loc altă bătrână. Nu cere, nu întinde mâna. Doar se uită cu poftă la pâinea rumenită. Dacă mai pică vreun milostiv, are ce mânca. Lumea își mai face pomană. O femeia îi întinde un coltuc: „Să fie de numele mamei”. O altă băbuță, cocoșată ca un semn de întrebare, are două legături sfoiegite de ceapă verde. Dumnezeu știe cum le-a făcut rost, acum le dă la juma de preț: „Lumea ia și de la mine. Mai mult de milă, că are încredere în Dumnezeu. Dar ăștia care conduc țara asta s-a îndepărtat de Dumnezeu. Sunt frați cu Satana”. Doi bătrâni aud și dau dreptate amărâtei: „Da, mai ales ăia de de la USR. Că ăia sunt dracu’ curat. Și, dacă mai stau pe la guvernare o să vândă tot ce mai avea țara asta”. O matahală de polițist local se face că nu vede gașca țiganilor de vizavi cu țigări de contrabandă, dă să o alunge pe bătrânică: „Hai, mamaie, du-te!”. Privirile rele ale oamenilor din jur îl descurajează pe local, agentul se retrage la „specială” unde dă drumul la girofar.
„La fel sunt toți: și ăsta, și ăia din Parlament și ăia de la Guvern. Se fac că muncesc, iau o grămadă de bani. Căpușe și bandiți! Ducă-se unde s-a dus Ceaușescu”, trage, parcă cu scârbă, dintr-un muc de țigară, un piețar bătrân. La televizor vorbește Bolojan. Nu se mai uită nimeni, nu mai vorbește nimeni despre politică. În Podul Calicilor, moțiunea a trecut. Cineva a venit cu vestea că motorina a ajuns la 10 lei, lumea murmură. Țiganca cu chiloți fluieră a pagubă, un moș se răstește la unul mai tânăr: „Ce revoluție, mă, băiete? Nu ți-au ajuns atâtea?”.
Citește pe Antena3.ro
