Rândul se mişcă încet. Uneori prea încet. Şi noaptea e frig. Şi copiii plâng, şi câteva bătrânele leşină epuizate. Handicapaţi, oameni fără speranţe, bolnavi, norocoşi, cu toţii vin să sărute moaştele sfinte. Copii ţinuţi în braţe, genţi, scaune, haine, sacoşe umflate, toate se mişcă cu încetinitorul, la semnalui omului de la baldachin cum că s-a mai închinat o duzină de oameni. Fiecare grup de cinci-zece oameni ce formează “şarpele” îndoit al răbdării cum arată văzut din elicopter şirul lung ce se unduieşte în cartierul Mitropoliei, formează practic o “familie” pasageră. Pentru că jumătate sau ziua petrecută împreună la rând n-are cum să nu apropie pe unul de altul. Unii cu alţii, aşa se fac toate la “rândul sfintei”. Se mănâncă frugal, se bea apă, se discută politică, se face desfăşurătorul zilei. Până ce Sfânta îi va despărţi -după ce se închină fiecare sub baldachin. Împreună “se au” unul pe altul ca mama pe tata, ca fiul pe unchi. O familie vitregă încropită pe vreme de credinţă. Cei care doresc să se închine în faţa moaştelor se aşază frumos după ultimul sosit, undeva la aproape un kilometru distanţă. Şi timp de ore, în popasuri scurte din minute în minute, ocolesc strada dreaptă, trec colţ după colţ alte străduţe, alei, până ajung în faţă. În şir indian, ţintuiţi de credinţă. Jandarmii îi păzesc, milostivii le aduc ceai sau sarmale calde. Pomană, de Sfânta Parascheva. Am întrebat-o pe Natalia din Bacău, o femeie cu un batic albastru pe cap, pe octogenara Mia din Bucureşti, ce le-a determinat-o să vină la Iaşi să se închină. “Nevoile, băiete, necazurile, anii puţini de trăit, sănătatea şubredă, sunt multe motive de venim aici. Dacă se fac minuni? Cum să nu. Cunosc pe bărbatul unei prietene care a scăpat de cancer după ce s-a închinat. Eu după ce sărut moaştele parcă merg mai bine cu reumatismele astea. Un copil începe să plângă. Are un handicat. În alţi ani, posedaţi s-au văzut stropiţi cu busuioc potolindu-se prin minune, Dumnezeu ştie dacă criza cu pricina a fost una reală sau doar simulată. Nimeni n-avea cum să verifice. Şi anul acesta am văzut un pelerin cum s-a deplasat în genunchi câteva sute de metri până la baldachinul cu moaşte. Apoi s-a ridicat în picioare şi a plecat ca din puşcă. Şi totuşi, în ciuda cârcotaşilor, rândul are ceva solemn, straniu. Te invită la respect, îţi crează o stare de smerenie, de respect, amestecată uneori cu mirare. Rândul la Sfânta Parascheva din fiecare an e ceva viu. Un dragon al năpăstuiţilor. Un pom al cerşetorilor de sănătate, de belşug, de bani. Dar şi de credincioşi care vin smeriţi să mulţumească. O grădină a Domnului obişnuită, într-un moment neobişnuit. Un câine trece printre barele de metal ale gradenelor şi intră în zona pelerinilor. E o toleranţă creştinească faţă de orice şi oricine în aceste zile. La rândul de la Sfânta Parascheva se întâmplă de fapt minuni obişnuite. Minunile obişnuite de fiecare zi, pe care zilnic nu le vedem expuse, ele pier sufocate de graba şi neatenţia noastră. Sărbătoarea de Sf. Parascheva ne fac de altfel atenţi. În primul rând la partea de credinţă din noi. Dacă există, şi există pentru că trebuie să existe! Pe 14 octombrie 2014 rândul la Sfânta Parascheva se întinde practic până în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării.