Papa foare rar se destăinuia nouă

Maria - Regina României, Povestea vieţii mele (117)
Am pomenit de această scenă, pentru că, lucru ciudat, când privesc înapoi, numai ea îmi răsare limpede în minte din vremea demult trecută, din acel trecut, demult mort. Se deşteptase în acea culpă o nepotrivire între rasele noastre deosebite şi toată viaţa mea m-am împotrivit în suflet în contra acelor glume prusiene.

Era în ele ceva ce mă jignea; m-au urmărit şi mai târziu, ele şi Charly (Charly, care nu mai era mult iubita Charly a copilăriei mele), Charly cu glumele ei nemţeşti...
Dar trebuie să mă grăbesc, că altfel n-am să ajung niciodată, la ziua cununiei mele, ziua în care avea sa începă pentru mine o viaţă nouă. Mama îmi făcuse un trusou minunat, un adevărat trusou de prinţesă, potrivit cu vremurile acelea de belşug şi de risipă. Mai erau şi nenumăratele daruri de nuntă, unele de o bogăţie fără seamăn, altele smerite şi înduioşătoare. Toate astea mă umplură de o plăcută însufleţire. Eram o adevărată fiică a Evei şi-mi plăceau mult hainele frumoase, blănurile şi giuvaerurile de preţ; dar rămăsei uimită în faţa marelui număr de rochii, mantale, pălării, batiste, ciorapi, încălţăminte şi rufărire fină, de care îşi închipuia lumea că am nevoie. Toate aceste comori fără număr erau înşirate într-o odaie mare, iar eu cu surorile mele, uimită de atât belşug. Desigur, măritişul era o întâmplare plină de nespusă înfrigurare. Dar clipa cea mai înduioşătoare ce o petrecui înainte de a-mi părăsi vechiul cămin, pentru a merge să mă cunun la Sigmaringen, fu convorbirea ce am avut-o cu tata.

Papa foare rar se destăinuia nouă; era un om tăcut, spunea puţine şi uneori era chiar posmorât. De fapt, niciodată nu-i vorbeam deschis; într-una din zilele din urmă mă chemă în camera lui şi, spre marea mea uimire, mă luă în braţe şi izbucni în plâns, mărturisindu-mi cât suferea să mă vadă pe mine, fata lui cea mai mare şi mult iubită, plecând într-o ţară îndepărtată şi necunoscută, şi el îşi făurise pentru mine alt vis, un vis ce ar fi dat viitorului meu cu totul altă soartă. Nădăjduiesc însă ca soţul meu să fie om de ispravă. Îmi spuse durerea lui de a se despărţi de mine şi că nu trebuie să uit că m-am născut prinţesă britanică şi că eram fată de marinar. Apoi pomeni de zestrea ce mi-o dădeau el şi mama, şi încă de alte lucruri, de care nu-mi reamintesc. Eu eram adânc înduioşată şi tulburată de această neaşteptată izbucnire a unui om care, de obicei, îşi dezvăluia aşa de puţin sufletul şi care părea că priveşte de departe la vieţile noastre. Cu sufletul zbuciumat fugii la mine în odaie şi începui să plâng.
Înainte de a pleca la Sigmaringen pentru nuntă, mai aveam de făcut un pelerinaj. Îl numesc pelerinaj, pentru că mi-a rămas gravat în minte ca ceva despărţit de toate celelalte lucruri; o arătare singură în felul ei, uimitoare ca un tablou dintr-o lume stranie şi cu o împrejmuire cu totul deosebită  de aceea cu care eram obişnuită; e vorba de o vizită la Neu Wied, pentru a o vedea pe Elisabeta, regina României, care era atunci bolnavă şi nu putea fi de faţă la cununia noastră.

Trebuie să spun câteva cuvinte pntru a lămuri de ce Carmen Sylva se afla în casa mamei sale şi nu în România. Se iscaseră nişte tulburări la Curtea României şi regina Elisabeta jucase un rol de seamă în mica dramă de care trebuie să pomenesc, deoarece va fi o explicaţie pentru multe ce se vor întâmpla mai târziu.