Perfecţiunea digestivă nu produce literatură

Viaţa lui Adrian Păunescu povestită de Andrei Păunescu
Jurnalul lui Adrian Păunescu – necesitate, şansă, condamnare (115)

26 mai 1987
Doctorul Elthes vrea să scrie o carte de dialoguri cu A.P. şi are toate şansele, pentru că prezenţa sa îl predispune pe tata la discuţii interesante, din literatură, ştiinţă şi politică. A.P. e de părere că Dostoievski este dincolo de simţurile noastre şi, de aceea, dacă reuşim performanţa să-i citim opera uriaşă, e greu să ne mai permitem să spunem dacă ne place sau nu literatura lui. Referitor la teza bioenergeticianului Valeriu Popa, potrivit căreia locuitorii ţinutului amazonian Matto Grosso sunt adevăraţii oameni perfecţi, legaţi total de natură, tata dă un verdict necruţător: « Mie îmi plac mai mult căcănarii care gândesc, decât sălbaticii puri. E adevărat că ei refuză perfecţiunea digestivă, dar dintre europenii cu dietă nesănătoasă s-au născut cei ce au scris, de pildă, Hamlet. Shakespeare avea o colită de toată frumuseţea, dar, în istoria umanităţii, rămân operele lui, nu limbajul nearticulat, dar plin de sănătate biologică ».

Calea de frişcă dintre Budapesta şi Varşovia
Veşti cutremurătoare din Ungaria. La Budapesta, populaţia aşteaptă, uneori, câteva zile, ca să-şi poată procura frişcă gata preparată. În toată capitala ţării vecine şi prietene, planează catastrofa. Maghiarii mai au un pas şi ajung în infern. Dar iată de ce. Toată frişca Ungariei pleacă, din când în când, la polonezi, alţi locuitori ai lagărului socialist, în suferinţă, care sunt pe ultimii metri. Oameni săritori, magiarii se oferă să dea primul ajutor, în frişcă, prietenilor polonezi, luându-şi de la gură frişca cea de toate zilele. Când un frate o duce îngrozitor de rău, imediat sari să-l repui pe picioare, chiar dacă, pentru asta, trebuie să cazi tu însuţi în viaţa de câine, fără frişcă.
Nu ştiu cât e adevăr şi cât e exagerare, din povestea căii de frişcă dintre Budapesta şi Varşovia, pe care ne-o spun prietenii noştri medici maghiari din Ardeal, dar e limpede că, măcar la capitolul alimentar, stăm mai prost ca majoritatea ţărilor socialiste din sud-estul Europei. Nu avem noi norocul să ne crească bananele şi celelalte fructe tropicale pe străzi, cum cică ar fi în Cuba! Atunci chiar n-ar mai munci nimeni.

Raţionalizarea zahărului şi chiloţilor în Cuba
O colegă de clasă de la Liceul Central, Cătălina T. care a stat cu părinţii ei, aflaţi în misiune diplomatică la Havana, anii trecuţi, ne-a spus că, în Cuba, s-au raţionalizat sever anumite produse. Comerţul de stat nu mai livrează cetăţenilor, lunar, mai mult de zece kilograme de zahăr şi mai mult de două perechi de chiloţi. Nu ştiu care sunt pretenţiile faţă de igiena corporală în insula condusă de Fidel Castro, dar e cert că oamenii nu o duc foarte bine şi, cu doar 10 kile de zahăr şi doi chiloţi pe lună, nu prea pot lupta cu hotărâre împotriva embargoului american, cu toată producţia lor de bomboane cubaneze de cea mai bună calitate. La noi, un om are dreptul la un litru de ulei şi la un kil de zahăr pe lună, raţia consemnată şi cartelată. Sigur că mulţi se descurcă şi fac rost de mai mult, dar cei care nu au pile trag de fiecare picătură de ulei şi de fiecare grăunţă de zahăr.