Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Fuga marilor sportivi şi antrenori din România comunistă a reprezentat mereu un subiect de interes chiar şi la nivel internaţional. Rămânerea soţilor Bela şi Martha Karoly în New York, SUA, în martie 1981, fuga Nadiei Comăneci în noiembrie 1989 şi fuga lui Miodrag Belodedici în Iugoslavia, în 1988, reprezintă cele mai renumite “dezertări” din lumea sportului dinainte de 1989.
Au vrut să fie liberi
Chiar dacă o duceau mai bine decât 95% dintre conaţionalii lor, sportivii români din acea perioadă au fost mereu însetaţi să cunoască sentimentul de libertate. Au fugit şi alţii, printre ei fotbalistul Stelei, Marcel Răducanu, rămas în Germania în 1981, sau Marcel Sabou şi George Viscreanu, fotbaliştii lui Dinamo care au rămas în Spania, cerând azil politic, după un turneu amical în august 1989, însă povestea lor nu a devenit celebră, fiindcă nu era în interesul Securităţii să se afle că sistemul este penetrabil. Puţini se pot “mândri” însă cu faptul că au reuşit să fenteze oamenii Securităţii chiar pe terenul de sport. Aceasta este povestea cutremurătoare a lui Cătălin Frasin, actualmente antrenor şi fondator al clubului de scrimă “Engarde ” din Salzburg (Austria).
Prima ieşire din blocul sovietic
“Nu am timp să privesc înapoi. Obiectivul meu este ca unul dintre aceşti copii să ajungă la Olimpiadă”, îşi începe povestea Frăsin pentru Salzburger Nachrichten, în timpul obişnuitului antrenament de vineri seara din incinta sălii de sport a Liceului Mulln. El descrie fără remuşcări, dar emoţionat, fuga din România dictatorului Nicolae Ceauşescu. “Au trecut 23 de ani din momentul în care am decis să plec. Eram în lotul de scrimă al Naţionalei de tineret a României (U-21). Am ajuns la Campionatul Mondial de Scrimă din Atena. Până în acele zile ale lunii martie 1989, participasem doar la competiţii în blocul sovietic”, îşi aminteşte Frăsin.
Plan diabolic
Primul contact cu lumea din Vest l-a fascinat, însă n-a suflat nimănui o vorbă despre intenţia de a fugi. ”Trebuie să recunosc că nu mi-a mers niciodată rău în România, dar asta şi în condiţiile în care nu făceam altceva decât să mă antrenez. Eram conştient de cozile interminabile de la magazine şi de lipsa produselor esenţiale”, spune antrenorul de 43 de ani. Deşi avea doar 19 ani la acea vreme, a reuşit să pună la cale un plan ingenios şi periculos. “Un colaborator al Poliţiei Secrete de la acea vreme, Securitatea, avea datoria să ne păzească pe timpul competiţiei. Am decis să pierd intenţionat semifinala împotriva conaţionalului meu, fiindcă ştiam că omul Securităţii va fi obligat să îl păzească pe el în timpul finalei”, povesteşte acesta.
“Viaţă de câine”
Evadarea a fost aparent uşoară, însă contactul cu libertatea nu era tocmai ce a visat. “Am părăsit pista de scrimă, mi-am pus echipamentul de antrenament şi cu 8 dolari în buzunar am ieşit nestingherit pe uşa Sălii Olimpice din Pireu. Am mers pe jos până la autostrada din centrul oraşului şi atunci am realizat că sunt liber. Abia de acolo a început viaţa mea de câine. La început am dormit alături de 12 fugari într-o cameră dintr-o pensiune. Dormeam pe jos, fiindcă nu aveam bani să îmi plătesc patul, însă i-am promis proprietarului că voi plăti de îndată ce voi găsi ceva de lucru. A acceptat. Mâncare caldă primeam doar de la Crucea Roşie”, îşi aminteşte el.
Căutat de Securitate
În ciuda dificultăţilor întâmpinate, Frăsin nu regretă alegerea făcută. “Nu am considerat niciodată că a fost o greşeală că am fugit. Nu mai aveam cum să mă întorc în România. M-ar fi aşteptat ani grei de puşcărie. Securitatea m-a căutat, însă după două luni am reuşit să mă angajez pe un post de un om bun la toate la un hotel pe insula grecească Skiathos. Nu câştigam prea mulţi bani, dar nici nu aveam nevoie”, mărturiseşte personajul nostru. A câştigat suficient cât să îşi contacteze telefonic părinţii la trei luni după fuga sa. Viaţa pe insulă i-a scos în cale doi austrieci din Salzburg cu care s-a împrietenit foarte repede. “După un an de muncă, în octombrie 1990, am economisit 3000 de şilingi, suficienţi pentru un bilet de avion spre Salzburg. De atunci sunt aici”, spune românul.
Fără regrete!
S-a angajat imediat la o firmă de reparat acoperişuri. “Patronul Alois şi soţia sa Gerti au avut mare grijă de mine. Aveam doar 21 de ani”, precizează el. Din anul 2000, Frăsin este şi cetăţean austriac. S-a căsătorit şi este tatăl a doi copii. S-a reapucat de scrimă şi, după titlul naţional câştigat la nivel de tineret în România, Frăsin a activat cinci ani la clubul Vocklabruck, devenind de cinci ori campion naţional al Austriei.
În 2010, el a deschis şcoala de scrimă “Engarde” şi a îmbrăţişat cariera de antrenor. “Pregătesc şapte copii, dar sper că vor veni mai mulţi şi vor moşteni ceva de la mine. Visul meu este ca unul dintre ei să ajungă la Olimpiadă”. Faptul că foştii săi colegi din lotul naţional U-21 au devenit câştigători ai medaliei de aur la Olimpiadă sau antrenori ai Naţionalei României nu pare să îl afecteze pe Frasin. “Mă bucur pentru ei. Prin fuga mea, eu am vrut efectiv altceva. Nu am mai avut timp să aştept. Motto-ul meu a fost luptă şi iar luptă. Deşi am ajuns uneori foarte jos, nu am renunţat niciodată. Şi aşa vreau să trăiesc şi în continuare”, a încheiat Cătălin Frăsin pentru Salzburger Nachrichten.
