Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Anii 60 şi 70 au reprezentat generaţii de aur ale handbalului masculin românesc. Cupe ale Campionilor, medalii olimpice şi titluri mondiale încununau o ţară care se dovedea un izvor nesecat de talente. Jurnalul Naţional vă prezintă povestea handbalistului Cezar Nica, câştigător al Cupei Campionilor în 1965, campion mondial în 1964 si 1970 şi medaliat cu bronz la Mondialele din 1967. Ea începe la 13 octombrie 1940 în localitatea braşoveană Codlea. Primul pas spre handbal vine odată cu mutarea la Liceul “Radu Negru” din Făgăraş. “Handbalul în 11 a pulsat mereu în Făgăraş. Chiar din cele mai vechi timpuri se juca pe străzi, în şcoli şi chiar în combinatele chimice. Oamenii adorau acest sport şi îl practicau în aer liber. În acea vreme, noi practicam toate sporturile în liceu. Domnul Dumitru Lupescu, antrenorul campioanei României Dinamo Braşov (1953 şi 1958) m-a îndrumat spre handbal. Iniţial, am făcut parte din echipa liceului, apoi, sub îndrumarea sa, am făcut pasul spre juniorii echipei locale Chimia. Ca junior am debutat în echipa de seniori în anul 1959, când Chimia Făgăraş devenea campioana României la handbal în 11. Doi ani mai târziu am repetat succesul”, îşi aminteşte cu nostalgie Cezar Nica.
La Dinamo, cu japca
Obligativitatea efectuării stagiului militar şi dorinţa de a fi mai aproape de părinţi l-au adus pe tânărul Nica în oraşul de la poalele Tâmpei. “Părinţii au fost cei mai mari suporteri ai mei. Mama strângea poze cu mine, decupa tot ce se scria de mine prin ziare. Mi-au fost mereu alături şi au fost mândri de toate rezultatele mele. Am făcut doi ani de armată la Braşov, evoluând pentru echipa locală Dinamo. Fiind militar în termen, a venit ordin din Capitală să merg la Dinamo Bucureşti, unde am absolvit facultatea de sport. M-au cam luat cu japca, dar aşa erau vremurile, şi nu pot să spun că am regretat. Am ajuns la cea mai bună echipă a anilor 60. Scheletul echipei era dat de jucătorii care deveniseră campioni mondiali în 1961. Efectiv eram speriat că am ajuns să joc cu titani ai handbalului, precum Moser sau Ivănescu”.
Lupta eternă cu Cehoslovacia
Anul 1963 a adus apusul handbalului în 11 şi consacrarea sa în 7. “Dinamo domina competiţia internă, iar primii trei ani petrecuţi acolo au adus tot atâtea titluri de campion naţional. Apoi Steaua a reuşit să formeze o trupă de senzaţie cu jucători de la Universitatea Bucureşti şi au dominat handbalul intern”. Primul titlu mondial din cariera lui Cezar Nica vine în 1964 la Praga. “A fost un succes surpriză. Jucam pe terenul echipei favorite, iar jucătorii cehoslovaci aveau deja poze înrămate ca şi cum ar fi câştigat turneul final. Nici nu concepeau să se întâmple altfel. Confruntarea directă a venit în semifinale. 20.000 de oameni făceau o atmosferă infernală în Sportovni Hala. I-am învins 16-15 şi am devenit principala favorită la câştigarea trofeului. Ceea ce s-a şi confirmat în finala cu Suedia, scor 25-22.”.
Succesul de la Lyon
Consacrarea europeană la nivel de club este atinsă în sezonul 1964-1965, încununat cu câştigarea Cupei Campionilor. “Nu o să uit niciodată debutul meu în Europa. O victorie răsunătoare cu Dukla Praga. Memorabil rămâne şi succesul din finala Cupei Campionilor. Jucam la Lyon cu Medvescak Zagreb, o mare echipă a acelor vremuri. Aveam un moral fantastic după victorie din semifinale de la Goteborg. Am făcut un meci mare în finală şi am bucurat mulţi oameni”.
Dezamăgirea de la Stockholm
Revanşa Cehosloviciei împotriva noastră avea să vină la turneul din 1967. “Echipa a prins o zi foarte slabă în semifinala cu cehii. Am ratat nepermis, chiar şi cinci aruncări de la 7 metri. Golgheterul nostru, Hans Moser, nu a mai prins forma de altădată şi a permis lansarea lui Gheorghe Gruia spre titlul de golgheter al turneului final. Nu îmi place să fac clasamente şi departajări, dar lotul României deplasat la Mondialul de la Stockholm a fost poate cel mai bun al tuturor timpurilor, dovadă că am luat bronzul învingând ruşii în finala mică. Nu vreau să intru în detalii de ordin tehnico-tactic. Gruia a marcat 11 goluri, dar am luat 11 goluri de la Duda, omul pe care trebuia să îl ţină el. Astăzi există tot mai puţină preocupare pentru jocul de apărare. Handbalul masculin începe să semene tot mai mult cu rugbyul”, spune Nica, uşor amuzat.
Gruia, înger şi demon
Medalia de argint la Campionatele Universitare din RFG din 1968 ar fi trebuit să încheie cariera de jucător a lui Cezar Nica, dar presiunile lui Ioan Kunst Ghermanescu l-au propulsat în lotul pentru Mondialul din 70. “Eu mă retrăsesem de la lot. Mă îngrăşasem puţin şi nu mai vroiam să continui. Kunst Ghermanescu, în calitate de secretar general al Consiliului Naţional, mi-a dat ordin să mă prezint la lot. Îmi amintesc cuvintele lui: 'Tovarăşe Nica, am înţeles că nu mai vrei să ajuţi handbalul. Dacă eu consider că trebuie să mergi, atunci îţi faci bagajul şi mergi. Am mers, am jucat titular în toate jocurile şi am făcut cel mai bun turneu al vieţii. Am marcat golul de 10-9 al finalei cu RFG de la Paris. Trebuia să fi fost golul decisiv. Mai erau 17 secunde şi noi eram în atac, dar Gruia a fost tentat să arunce la poartă. A ratat. Rost a profitat şi a trimis meciul în prelungiri cu 3 secunde înainte de final'”. Tot Gruia avea să marcheze golul izbăvitor, ceea ce i-a adus o apariţie în cotidianul L’Equipe cu titlul “Gruia, înger şi demon”.
Un grad în plus
Marile succese ale naţionalei de handbal au creat o emulaţie în ţară şi au adus laude din partea liderilor politici de la acea vreme. “Ministrul de Externe, unu Flitan, a venit la ambasada de la Paris, imediat după finală, şi ne-a spus că ministrul de Externe al Franţei ne felicită din toată inima pentru titlul obţinut şi pentru spectacolul oferit. Ce altceva puteam să ne dorim. Primirea de la aeroportul din Bucureşti a fost ceva de poveste. Recompensele nu erau ca astăzi. Pentru jucătorii de la Steaua şi Dinamo însemnau un grad în plus în ierarhia militară. Eu puteam trăi din handbal fiindcă eram ofiţer la MAI. În general, noi sportivii o duceam mai bine ca alţii”.
Copos, şef de delegaţie
Din 1971, Cezar Nica a îmbrăţişat cariera de antrenor, bifând aproape două decenii pe banca echipelor CSU Galaţi, Nitramonia Făgăraş şi Dinamo Braşov. A rămas mereu aproape de selecţionata României. Ca antrenor principal a câştigat Cupa Balcanică în 1982 şi 83 la tineret şi în 1990 la seniori. Ca secund a devenit campion universitar în Germania în 1985. “Georgică Copos era şeful delegaţiei. El era şef pe sport la studenţi. Îmi spunea permanent: 'Tovarăşe Nica, dacă aveţi probleme, îmi spuneţi mie, că eu îi transmit tovarăşului Nicu'. După ce ne-am întors în ţară a organizat o masă festivă la Lacul Tei. Ne-a transmis să venim toţi la patru ace că vine nea Nicu să ne premieze, dar eu nu l-am văzut niciodată pe nea Nicu. Mare satisfacţie pentru Copos, era campion mondial”, rememorează Nica perioada petrecută cu actualul patron al Rapidului.
Preinfarct după Barcelona
În 1992 a fost antrenorul principal al României la Olimpiada de la Barcelona. “.Lucrurile s-au schimbat mult după 1989. M-am lovit de nişte probleme nemaiîntâlnite în pregătirea acelei Olimpiade. Jucătorii refuzau să vină la lot până nu îşi primesc banii de la federaţie pentru bronzul din 90. Federaţia a refuzat, iar unii jucători au întârziat 2 săptămâni la reunire. Băieţii îşi cam luaseră zborul pe afară. Au venit cu o altă mentalitate. Stângă trebuia să cotizeze la spanioli şi a refuzat efectiv. Nu mai erau atraşi de echipa naţională. Aveam lot bun, chiar dacă am terminat doar pe 8. Am suferit profund şi la întoarcere am suferit un preinfarct. Medicii mi-au interzis să mai antrenez”.
Cine mai joacă handbal acum?
Datele problemei s-au agravat în următorul mandat în fruntea echipei naţionale, 1998-2001. “Nu mai aveam cu cine discuta. Eu le spuneam ceva şi ei se uitau prin tribună, dacă a venit cineva să îi transfere. Am exemple clare. Tentaţia unui contract în străinătate era mare. Jucătorii de valoare au dispărut. Greşim dacă ne tot întrebăm când se vor întoarce acele vremuri. Anii de glorie au apus şi nu se mai întorc. Noi aveam alt statut social. Aveam altă mentalitate despre sportul de performanţă. Nu aveam atâtea drepturi şi libertăţi. După 90, jucătorii mă întrebau dacă facem sâmbătă antrenament, că nu se lucrează sâmbăta. Jucătorii îşi fac un rost în handbal, dar naţionala pe unde mai e? Degeaba vrei să antrenezi în România ca în Germania. Încă se mai duce antrenorul la 10 seara să dea stingerea în camere, fiindcă efectiv nu are încredere în jucători. Avem lacune în disciplina de lot şi disciplina tactică. Majoritatea meciurilor pierdute dramatic pe final sunt din cauza indisciplinei tactice şi a lipsei de încadrare totală în ceea ce spune antrenorul. Mulţi ridică piatra asupra preşedintelui federaţiei Cristi Gaţu. Normal, putem vorbi de o concepţie de conducere, dar până la urmă a acceptat aducerea de jucători şi antrenori străini. Ce am făcut cu ei într-un campionat atât de slab? A venit Vestergaard în locul lui Voina. Ce a făcut? Ce a adus în plus? Nu mai spun de centrele de copii şi juniori. Lipsa de interes a antrenorului se încadrează în metehnele vremii. Fără competiţii şcolare, universitare, de unde să apară viitoarele talente? Cine mai joacă handbal acum?”, a încheiat Cezar Nica.
