Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pe 28 noiembrie s-au împlinit 72 de ani de când un rege-jucător, înconjurat de doamne care răspundeau la numele de Elena, a dat ordin să fie gâtuiţi la Tâncăbeşti, lângă Bucureşti, Corneliu Zelea-Codreanu şi camarazii săi care-l împuşcaseră pe premierul liberal Ion Gheorghe Duca şi, respectiv, îl tranşaseră cu toporişti pe fostul lor coleg de idei Mihail Stelescu. Regele Carol al II-lea s-a dovedit la fel de sângeros ca şi adversarii de care voia să scape în scopul de a controla autoritar ţara şi le-a înscenat lui Corneliu Zelea Codreanu şi celorlalţi 13 legionari o aşa-zisă fugă de sub escortă. De fapt, o echipă de jandarmi i-a sugrumat cu laţuri.
La locul unde s-a petrecut incidentul, ieri, codreniştii strânşi în jurul nepotului fondatorului Mişcării Legionare, fostul şofer de salvare Nicador (botezat astfel în cinstea ucigaşilor lui Duca), au organizat un parastas. A lipsit tocmai ruda de sânge a căpitanului, care era gripată, aşa că ceremonialul a fost condus de un fel de "secretară cu organizatoricu’", foarte energică. Era vorba despre Nicoleta Codrin, redactori-ţa-şefă a unui ziar de nuanţă verde-neecologică. De altfel, culoarea de mai sus predomina în jurul troiţei amplasate la ieşirea din sat. Am văzut cămăşi verzi cu diagonală, pălării verzi, pungi verzi, steaguri verzi cu barele Gărzii de Fier, lumânări verzi. Când mi-a cerut ceva de aprins o "camaradă" care se ocupa de încălzit fasolea pentru pomană, mi-am dat seama că şi bricheta mea e tot verde. Singurul "om negru" care a trecut meteoric pe acolo a fost preşedintele Noii Drepte, Tudor Ionescu. Acesta nu a rămas la parastas probabil din pricina orientării sale simiste, neagreată de oamenii lui Nicador.
Începusem să îngheţ, preotul care trebuia să oficieze parastasul întârzia, când un cetăţean cu aer năuc (în aparenţă "fezandat" cu alcool) a pocnit cu maşina sa un SUV, chestie care a mai animat atmosfera. După ce Poliţia l-a luat pe împricinat, a început şi slujba. M-am uitat la participanţi, cam 50 la număr, şi am văzut că sunt doar vreo 10 tineri. După ce părintele a terminat, camarada Nicoleta, vitează, a declamat într-un portavoce imens că doar legiunea e speranţa şi a întins instrumentul unui june cu coadă care a perorat ceva despre cipuri şi conspiraţii mondiale. A urmat un program artistic scurt, cu torţe aprinse, apelul morţilor şi cântece care sunau fals, dovedind faptul că oamenii cu cămăşi verzi nu prea au aptitudini de corişti.
M-am decis să plec înspre redacţie în timp ce se împărţeau porţii de fasole, murături, vin şi oale de lut.
În maşină mă gândeam că am asistat la evocarea unei perioade triste din istoria României, dominată de violenţe politice duse la extrem, asasinate şi ură. Să sperăm că nu se va mai repeta, chiar dacă avem un preşedinte-jucător, înconjurat de doamne care răspund la numele de Elena.
