Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Imaginați-vă un sat cu câteva colibe răsfirate pe un deal. Din vale apar în galop 300 de călăreți - în marginea satului, ascunse printre case, îi pândesc posturi de mitraliere grele. Cavaleria atacă, mitralierele seceră linie după linie de cavaleriști. Dar 84 ajung sus și cuceresc poziția inamică. Imaginea nu este dintr-un film. S-a petrecut în realitate, cu trei zile înainte de 1 decembrie 1916. Ieri, de Ziua Națională, mormintele eroilor care au căzut pentru apărarea Bucureștiului în Primul Război Mondial – la Prunaru sau Valea Plopilor – erau în paragină. Orașul pentru care aceștia și-au dat viața cu 106 ani în urmă era ocupat cu cozi la mici sau cu fanfaronade politice.
De Ziua Națională eroii au fost uitați. În sudul României, acolo unde s-au dat cele mai aprige bătălii pentru București în Marele Război, nimeni - nici oficialitate, nici om simplu - nu a mers la cimitirele ostașilor căzuți să aprindă vreo lumânare. Niciun tricolor nu a fluturat peste mormintele soldaților căzuți în 1916, osemintele lor au rămas sub lespezi rupte și tocite de vreme.
„Când eram eu mai tânără venea lumea. Veneau soldați în uniforme frumoase și curate, era fanfară. Pe urmă, după ce a căzut Ceaușescu au mai venit de câteva ori. Cu popa de la biserică. Li se făcea slujbă, le erau citite numele. Se făcea și colivă. Venea tot satul, copii, bătrâni, lume cu carte de la școală sau de la oraș”, povestește tanti Ioana. Femeia merge să tămâieze mormântul lui bărbată-său, vizavi de monumentul eroilor de la Prunaru. Nu-i pasă că e Ziua României: „Ce crezi că face lumea pe aici de Ziua Națională? Se uită la televizor, își mai vede de gospodărie. Ăia care nu sunt pe la Ghimpați, pe la Alexandria sau pe la București, care lucrează vânzător sau strânge cărucioare pe la vreun Megaj sau vreun Carfur. Să mai vie vreunul pe la soldați? Nu mai vine, cin’ să vină? S-au dus, sănătate și drum bun”. Două precupețe se uită la monumentul ridicat pentru cei 216 soldați români căzuți în șarja de la Prunaru: „Au murit ca proștii”.
Cineva trage pe dreapta de pe naționalul ce duce de la București la Alexandria, o femeie fotografiază mormintele eroilor săpate pe locul bătăliei, acum în marginea satului din Teleorman: „Să fie oase acolo, sub statuie? De aceea am oprit, să văd dacă sunt oseminte. E Ziua Națională, da, eu merg în satul meu, e mai departe un pic, în vale, a căzut un copac și bărbate-miu și un frate trebuie să cioplească pomul să nu rupă acoperișul. E Ziua Națională, da…”.
Locul rămâne gol. La cimitirul și la monumentul eroilor nu a mai oprit nimeni să viziteze, să aducă vreo floare sau să aprindă vreo lumânare. Pe piatra înaltă a mausoleului - crăpată și pătată de mucegai - e un vultur. „Minune că nu l-au dat jos să-l ducă la topit”, zice unul care trece pe marginea șoselei. Spune că el a cosit printre morminte, are respect pentru eroii de aici. Dar pe multe cruci abia se mai văd numele celor morți pentru România. „Au mai furat plăcuțe, că e metal. Nu de la toate. Și mie mi-au furat animalele și poarta de la casă. Se cam fură pe aici. Sat de hoți, țară de golani”.
La baza monumentului e o coroană funerară cu panglică albă. „E pusă de mult, mamă, și un an să fi trecut”. Nu e a vreunei autorități, e a Clubului Retromobil România. Sunt și două candele ruginite. Au fost împrăștiate de vânt.
Șarja de la Prunaru – eroismul extrem al românilor
„După garduri, din mărăcinişuri, la ferestrele caselor şi podurilor, duşmanul a ascuns zeci de mitraliere. A aruncat o grindină de gloanţe asupra falnicului regiment. Cai şi călăreţi cad grămadă unii peste alţii. Două sute de oameni rămân pe câmpul de luptă, formând împreună cu cadavrele cailor, mormane de carne sângerândă. Printre ei, toţi ofiţerii regimentului în cap cu bravul lor comandant”. Așa descria istoricul Constantin Kiriţescu momentul Şarjei de la Prunaru în cartea „Istoria Războiului pentru reîntregirea României”. Atunci, Bucureștiul era în pericol, forțele Puterilor Centrale fiind în înaintare către Capitală.
Era noiembrie 1916. Armata Română pierduse capul de pod pe care-l avea la Dunăre. Divizia 18 infanterie era una din marile unități care asigura dispozitivul din sudul României - implicit Bucureștiul - pe linia de apărare Zimnicea-Drăgănești. Conform istoricilor și arhivelor, în ofensivă se afla grupul Donau (Dunărea), comandat de generalul Kosch, compus din 4 divizii – Divizia germană 217, Divizia turcă 26, Divizia 4 Preslav bulgară și Divizia de cavalerie Von der Gotz. Unități de infanterie germană şi turcă erau în înaintare pe direcţia Zimnicea-Drăgăneşti Vlaşca, iar unități de infanterie bulgară ocupaseră oraşul Giurgiu.
Concentrarea era pe valea râului Teleorman, unde Divizia 18 infanterie română stătea în calea ofensivei. În 27 noiembrie 1916, un batalion german reușește să se infiltreze în spatele Armatei Române, cucerind satul Prunaru. Practic, Divizia 18 era încercuită, iar drumul soldaților Puterilor Centrale era deschis către București. Pentru a evita încercuirea, comandantul Diviziei 18 Infanterie, generalul Alexandru Refendaru a decis atacarea duşmanilor cu Brigada 43 mixtă şi Regimentul 2 Roşiori, iar în dimineața zilei de 28 noiembrie s-au purtat lupte crâncene la marginea localităţii Prunaru. Patru atacuri succesive ale trupelor române nu au reușit să disloce forțele germane.
În acel moment, generalul Alexandru Refendaru ordonă Regimentului 2 Roșiori un atac de cavalerie, cu scopul de a deschide drum de retragere diviziei. În ciuda sănătății sale șubrede – arhivele spun că acesta era bolnav de pneumonie și avea o rană ce nu se închidea de câtăva vreme - colonelul Gheorghe Naumescu, comandantul regimentului, s-a oferit să își conducă personal oamenii la atac.
Cavaleriștii - trei escadroane - au primit ordinul de atac, iar cei 300 de ostași s-au năpustit asupra duşmanilor într-o scenă de luptă cruntă. Zeci de nemți sunt zdrobiți de cai sau spintecați de ostașii români. Escadroanele își continuă asaltul, dar intră în funcțiune mitralierele germane care execută un foc încrucișat nimicitor. Caii omorâți devin adăposturi pentru soldați, bătălia se duce, uneori, corp la corp. După câteva ceasuri, escadroanele Regimentului 2 Roşiori reușesc să creeze breşa de care aveau nevoie românii încercuiți. Prin sacrificiului eroilor, Divizia 18 infanterie a reuşit să spargă încercuirea nemţilor şi să se retragă spre Bucureşti, apărând Capitala.
La apelul Regimentului 2 Rosiori, după încleștarea de la Prunaru, s-a consemnat că din cei trei sute de eroi care duseseră șarja fuseseră uciși 209 soldați și 7 ofițeri. Bucureștiul nu a căzut. Ieri, cei 216 nu aveau nicio lumină la căpătâi.
„...n-ați văzut cum curg pietrele din monument?”
Pe șosea trec câteva autoturisme cu stegulețe tricolore la plafon. Dinspre sat se aude o manea. La magazinul central, vânzătoarea e necăjită: „Nu mai e ce era. Un unchi de-al meu a refăcut cimitirul ăsta de aici, de la Prunaru. Era înainte de ’89. Și după ’89 au mai venit oameni. Erau aduși copii. Învățau. Acum… de vreo câțiva ani nu s-a mai făcut nimic. Stau (eroii n.n) acolo, necăjiți, sub pământul ăla. Că de monument… n-ați văzut cum curg pietrele din el?”. Monumentul poartă amprenta timpului și a nepăsării; bucăți de bordură au căzut. Numele ofițerilor și ale soldaților se mai văd, cineva, de mult, a pus peste cruci panglici tricolore. „Nu știu cine a fost să facă asta. Dar nu vreunul din șefii României. Nu, nu a fost vreo oficialitate”, mormăie Dumitru cu PET-ul în mână și urechea la imnul României. Parcă înțepat de demnitate la auzul lui „Deșteaptă-te, române!” se îmbățoșează pe banca pe care stă, în fața magazinului comunal, și soarbe, cu iz de oficial, din berea ieftină. „Tot o reclamă pentru ăia mari. Așa e cu sărbătoarea asta. Ăștia micii….uită-te prin sat. N-au de muncă, se înghesuie la ciorbă și fasole. Asta e Ziua Națională la țară, nu paradă“. O cucoană, în centrul Prunarului, se întreabă dacă vreun lider de la București știe ce s-a întâmplat în 1916 în satul ei, o mătușă, pe după un gard, o liniștește: „Hai, fă, nu văzuși la televizor cu ministru’ ăla care a furat cu actele de școală?”.
Se aude bubuit de tobă - e de la marșul paradei de la București – de pe televizor, unul dă din mână a lehamite. Merge să cumpere cartofi, nu-i arde de uniforme militare: „Ce să știe ăia? Că dacă vin rușii, n-or să știe pe unde să fugă. A, ăia din cimitir? Ăia adevărați soldați. În cămăși albe cică i-au atacat pe nemți. Așa îmi povestea ma’marea. S-au bătut cu caii în fața mitralierelor. Vă închipuiți?”.
În cimitir sunt trei cotarle care trec dinspre drumul național. Printre gunoaiele care despart șoseaua de monumentul eroilor nu au găsit nimic de înfulecat. Înseamnă câteva cruci cu piciorul în sus, unele care au panglică spălată de ploi și vreme. Sunt - cam un pluton - de cruci ridicate pentru inamic. Fiecare are câte un nume german, iar tricolorul e la baza lor. „Ei, de ce au pus și la alea tricolorul?… Ce nu era și ăla, Friț, useristul ăla, tot cu tricolorul de gât zilele astea? Că l-am văzut la televizorul de la magazin”, râde Dumitru cu berea în gât. O cumătră e miloasă: „Lasă, mamă, nu sunt și ei oameni? Că sunt români, că sunt nemți, tot în pământ sunt... Da, da, nimeni nu îi mai știe”.
Cu șprițul în fotografia funerară din gardul eroilor
La 20 de kilometri de monumentul cavaleriștilor căzuți de la Prunaru, spre București, este un alt loc unde lumea ar fi trebuit să-i cinstească pe eroii neamului. La marginea comunei Valea Plopilor - județul Giurgiu - a fost amenajat un alt cimitir al soldaților căzuți în zonă, în Primul Război Mondial. Societatea Cultul Eroilor a ridicat și un monument în perioada interbelică, în 1942 fiind reînhumate osemintele soldaților români. În 1994, grănicerii de la Giurgiu au restaurat ansamblul de la Valea Plopului. “... și, de atunci, nu s-a mai întâmplat nimic important. Doar că cimitirul ăsta al eroilor a fost cotropit. Și-au construit unii cavouri în gardul eroilor… Și-au pus și fotografii cu morții ”, zice Leana, plecată dis-de-dimineață să aprindă lumânare la biserică.
Monumentul de la Valea Plopului a fost construit în memoria celor 1.813 eroi români căzuți în zonă. Locul este în paragină. În fața cimitirului e o haită de câini și o jumătate de cruce de fier aruncată. Gardul de beton e mâncat de timp, poarta e ruginită, se deschide greu. Iarba a fost cosită, așa că se văd crucile șterse și roase. Una s-a înclinat, cade. Sunt soldați și ofițeri români cu numele cioplite. Greu se mai disting cuvintele. Monumentul are o culoare gri-verzuie. De la timp și mucegai. Nu sunt nici flori, nici candele. Steaguri nici atât, nici în comună nu flutură vreun drapel. Într-o parte a monumentului este o cruce mai mare. Fotografia celui care e îngropat acolo e spartă. Se disting doar ochii, parcă triști. Pe soclu se citește, cu greu, ce a mai rămas scris: „Locot. Iulian Pantelimonescu. Regimentul 39 Infanterie. Mort pentru țară în luptele dela pădurea Nebuna-Vlașca în ziua de 19 noembrie 1916. În etate de 23 de ani”. De după gardul scund al cimitirului eroilor, pe locotenent îl privește un moș șătrar. Ține paharul de vin roșu în mână, în spate se vede doldora de mâncare. Are o căciulă pe cap, mustăți lăsate. Moșul a fost prins în fotografie, fotografia e un banner în mărime aproape naturală. Iar afișul a fost pus în dreptul cavoului bătrânului țigan, construit în buza ansamblului eroilor căzuți. Mai în spate, tot cu privirea spre crucea dărăpănată a locotenentului, e un alt afiș mare cu unul înconjurat de porumbei albi, îngerași și norișori. Ăsta, afișul, e mai vechi, din 2024. Mormintele din 1916 au tencuiala căzută.
Prin fața cimitirului trece unul din sat. E ofticat, nu are chef de eroi și zi națională, i-a murit porcul. Mai sus sunt palate țigănești, de mai departe se aude radioul: „Hai români la hora mare, că astăzi e sărbătoare”. „Ce eroi? Mai vine cineva la ei? Nu mai interesează pe nimeni”, zice ăla cu necazul. O babă din cartier bombăne: „Păi cine să facă? Dacă de la București nu pune o floare. Dacă de la primărie… noi de ce să punem aicia? E scumpe florili!”. Din cimitirul eroilor, lângă monumentul cel mare, se aude ceva foșnit. Un șobolan urât se cațără pe crucea sfoiegită a locotenentului „mort pentru țară, în etate de 23 de ani”. „Toți murim. Așa moare și amintirea lor”, ridică baba din umeri.
Citește pe Antena3.ro
