Reverenţe şi cadenţe

Cristian Buică este un folkist autentic, un om care trăieşte întru muzică şi poezie, un prieten prin vocaţie, un luptător. Îşi asumă destinul cu demnitate şi cu o anume ştiinţă de a trăi frumos. S-a născut în 1960 la Reşiţa. La începutul anilor '80, în timp ce cânta la "Baladele Dunării", este remarcat de Adrian Păunescu şi invitat în Cenaclul "Flacăra", al cărui membru a rămas până la sfârşit.

După 1990 a fost, de asemenea, un protagonist constant al Cenaclului "Totuşi iubirea". Spune şi acum: "Mă gândesc să scriu o carte despre dulceaţa şi amăreala acelor vremuri care m-au purtat prin trăiri personale absolut incredibile". A cântat în foarte multe spectacole, alături de o mişcare din Ardeal, "Transilvania Folk". În 1986 a înfiinţat la Casa de Cultură din Reşiţa "Clubul Artei Tinere" ("devenise tot mai nasol să zici cenaclu"), în cadrul căruia face spectacole de neuitat.

În 2000 lansează primul album - "Noapte de aur", iar în 2007 îi apare semioficial albumul "Cristian Buică - până azi". Are însă imprimate alte aproape 20 de cântece noi, doar voce şi chitară, pe care speră să le adune într-un nou album. Alături de talentul său, Cristian Buică are nevoie de şansă, zâne bune, peştişori de aur care să-i facă loc printre hăţişurile economiei de piaţă. Merită din plin, pentru că Dumnezeu l-a hărăzit cu o voce rară, puternică, răscolitoare şi cu un suflet împodobit de poezie şi dragoste.

 Care a fost prima ta apropiere de lumea muzicii, când şi în ce împrejurări s-a declanşat ceea ce urma să îţi devină destin?

Aveam 13 ani şi spărgeam lemne în curtea casei părinteşti. Aveam lângă mine, ca de obicei, un aparat de radio (îmi plăcea grozav de mult să ascult muzică la radio, el fiind pentru mine singura sursă de muzică, exceptând păsările). Deodată mi-a atras atenţia un cântec care părea altfel decât tot ce auzisem până atunci. M-am oprit, am ascultat cu atenţie şi am constatat că se auzeau doar o voce şi o chitară. Pur şi simplu m-a fermecat ceea ce auzeam! Părea straniu şi sublim în acelaşi timp. Acesta a fost primul meu contact cu ceea ce numim folk şi cred că atunci s-a declanşat ceva în creierul meu - o informaţie ancestrală sau vreun "program"... nu ştiu. Cert este că din acel moment am simţit instinctiv că vechea dorinţă de a deveni fotbalist a pălit brusc şi un foc nou a început să mocnească. Foc ce s-a transformat în folk şi arde (rău de tot!) în continuare.   

 Numele tău este emblematic pentru Cenaclul "Flacăra", continuat sub numele "Totuşi iubirea". A fost o parte esenţială a vieţii tale. Cum priveşti acum spre perioada aceea?

Aşa cum am mai spus, a fost o perioadă dulce-amară, marcată de experienţe, trăiri şi emoţii colosale, de multe ori cam prea mari pentru un biet muritor. Faptul că Adrian Păunescu m-a remarcat şi m-a luat în echipa cenaclului mi-a schimbat destinul. Am cunoscut oameni care fac istoria veacului, am văzut splendoarea şi mizeria umană, măriri şi decăderi, am cântat în faţa a zeci de mii de spectatori, uneori cu sufletul cât un ac de gămălie, am râs şi am plâns, am învăţat "danţul buf cu reverenţe/şi mecanice cadenţe", am fost sus şi am fost jos, m-am crezut diamant şi am învăţat că sunt cenuşă... Am crezut tot timpul că pot schimba lumea în bine cu chitara şi cu cântecele mele. Sau aşa cum spun în unul din aceste cântece, "am vânat vânare şi-am sperat, sperând sperări".
În perioada cenaclurilor am scris foarte multe cântece împreună cu poetul Adrian Păunescu. Din păcate, majoritatea nu sunt cunoscute.

 Se ştie că muzica folk înseamnă poezie. Tu ai avut norocul sau obstinaţia de a găsi poeţi valoroşi dincolo de prim-planul vieţii literare. Poeţi mai puţin sau deloc consacraţi, dacă mă gândesc doar la Mihai T. Ioan, autorul versurilor cântecului "Romanţă de cântat în permisie"... Cum s-a întâmplat?

Reşita este un oraş în care Dumnezeu a pus ghirlande de şpan alături de ghirlande de poezie. Prin 1977, când am aterizat eu aici, m-am apropiat inevitabil de lumea culturală a oraşului. Aşa am ajuns să cunosc oameni care scriau poezie cu furie, cu încrâncenare, cu uitare de sine. Oameni care respirau poezie, care trăiau poezie, oameni care m-au fermecat... Nefiind programe de televiziune nocturne, ne adunam seară de seară pe unde puteam şi scriam şi cântam. Parcă eram într-un concurs halucinant în care fiecare încerca să se depăşească şi să-i uimească pe ceilalţi. S-a creat astfel o  mişcare culturală extraordinară, cu care puteam cuceri lumea!!! Dar... locuiam (şi unii dintre noi locuim încă) în Reşita Combinatului Siderurgic şi a Uzinei Constructoare de Maşini. Dregătorii aveau probleme importante. Ce muzică?!! Ce poezie??? Mofturi!!! Aşa încât unii au murit într-o sărăcie lucie, scârbiţi, alţii au plecat către bogatul Occident, unde caută şi acum covrigii gloriei, iar alţii au rămas cu încăpăţânare aici, scriind şi cântând pentru lumea viitoare, pe două beri şi-o măslină. Dar tuturor acestora li se datorează faptul că Reşiţa se numeşte şi azi Oraşul cu Poeţi. Nu vreau să dau nume, pentru că s-ar putea să uit pe cineva, şi asta ar fi o mare nedreptate.

 Cred că este un prilej să îl evocăm totuşi pe poetul reşiţean Ion Chichere, cel care debuta în 1990 cu volumul "Poeme vesele şi triste, scrise prin cârciumi comuniste"...

Reprezentativ pentru tot ce am spus mai sus este în primul rând Ion Chichere. Spun "este", pentru că, deşi a murit acum caţiva ani, el rămâne veşnic în amintirea comunităţii reşiţene, dar şi a comunităţii lirice româneşti, în general. Personaj mai mult decât persoană, boem, sărac, supertalentat, poet până-n vârful pantofului, mereu neliniştit şi mereu în căutarea unei stări de graţie, ne-a lăsat aproape 20 de cărţi şi un noian de amintiri, care, de multe ori, au transformat griul oraşului în poezie pură şi viaţa monotonă în eveniment. Incomod pentru imbecili, tăios în replici (dacă vedea că preopinentul este puţin la minte îi zicea "vedea-te-aş viu, coane!"), a intrat cu stângul în lumea literară, recitând în aula universităţii (unde a stat foarte puţin!) versurile "A fost ora 12 şi totul este în regulă. La Loto a mai câştigat un secretar de partid. A mai murit un poet cu gura plină de iarbă..." Deci nu e de mirare că "protipendada" de la Bucureşti se străduia să nu-l observe. Abia după ce a murit, tot mai mulţi oameni din breaslă susţin că a fost unul dintre cei mai semnificativi poeţi din câţi au trăit în România convulsionată. Ca la noi...
L-am cunoscut în iarna lui 1977 şi ţin minte şi acum primele versuri pe care mi le-a recitat: "Vreau să-ţi spun, prietene, vreau să-ţi spun/ Trăim într-un secol ciudat/ Cu arme atomice, conferinţe de pace/ şi onorabile Consilii de Stat/ Trăim într-o vreme când omul încă/ Mai fură şi este furat/ Când omenia, la bursa vremii/ Scade, scade, neîncetat..." . Multe cântece s-au născut din această prietenie. Amintesc doar "Chitanţe", "Focuri vii", "Cântec de toamnă",  "Casa cerească" etc. Parcă-l aud şi acum cum zicea când ne întâlneam prin oraş: "Hai, prinţule, să mai scriem un cântec!"...

 Este o mare ispită pentru un folkist să îşi scrie singur versurile la un moment dat? Sau poezia îi devine natură intrinsecă, şi atunci totul curge firesc?

Nu ştiu dacă este ceva firesc în actul de creaţie. Am compus cântece pe versurile multor poeţi şi m-am străduit să îmbrac cât mai frumos mesajul lor. Dar de la o vreme mi s-a năzărit că am şi eu ceva de spus. Glumind, pot zice că m-a minţit cineva că am talent poetic, iar eu chiar am crezut!

 Spune-mi, te rog, câteva versuri scrise de tine, devenite cântec...

"Ce subţire e-nvelişul/ Din balonul de săpun/ Ce separă înţeleptul/ De nebun/ Deghizări televizate/ Sunt motive de negoţ,/ Cheile de la palate/ Le obţine cel mai hoţ/ Ai şi tu, în toate astea/ Rezervat, un dublu rol:/ Tu votezi şi tot tu eşti/ şi spectator!/ şi sătul de Coca-Cola/ şi de stele de carton/ Te cuprinde ameţeala/ Monoton/...". Este o parte din cântecul "Cujetări" pe care nu l-ai auzit şi nici nu-l vei auzi vreodată pe la radio sau tv.

 Vorbeşte-ne despre tine şi viaţa ta. De ce nu te-ai mutat la Bucureşti, cum au făcut alţi colegi de breaslă?

Nu-mi place să vorbesc despre mine. Se ocupă cu asta amicii, cunoştinţele, rudele şi, cel mai bine, cei care nu mă plac... Ei se pricep de minune să scoată în relief părţile mai puţin bune pe care, ca orice om al lui Dumnezeu, le am.
La Bucureşti, în locul din care ni se spune când vine ploaia, am stat. Am simţit pe pielea mea ce înseamnă să te simţi singur şi străin printre cei pe care i-ai crezut ai tăi. Am trăit într-o conjunctură în care n-am putut să fac niciodată ce am vrut, cum am vrut şi când am vrut. N-am reuşit să obţin nici măcar o cămăruţă care să fie numai a mea (pentru artiştii săraci, porţile dregătoriei sunt mereu închise - vezi chinurile prin care a trecut Tatiana Stepa), aşa că m-am întors în Banatul în care m-am născut şi unde mă simt foarte bine.

 Există, resimţi ceea ce se numeşte un complex al provinciei? Este Reşiţa întrucâtva un satelit cultural al Timişoarei?

Eu zic că există un complex al provinciei, precum există şi un complex al Bucureştiului. Le-am trăit pe amândouă în vremea în care eram sigur că pot să zbor. Poate că şi din această cauză aripile s-au tocit şi am învăţat că în viaţa asta trebuie să ai picioarele pe pământ.
Viaţa culturală din Timişoara nu îmi este prea clară, aşa încât nu am termen de comparat. Cred însă că discrepanţa de mediatizare dintre cele două oraşe pe plan cultural este foarte mare, şi asta creează falsa percepţie că Reşiţa este mai prejos.

 De ce natură au fost cele mai mari bucurii pe care ţi le-a oferit cariera, acele momente care îţi dau forţa şi curajul de a nu abandona?

În primul rând, de natură spirituală. Întotdeauna când îmi iese un cântec sau un poem aşa cum vreau sunt în al nouălea cer!!! Apoi, pe scenă, în concertele în care simt că mesajul meu este înţeles şi apreciat de public, bateriile se realimentează cu misterioasa energie cosmică, ce ne ţine vii în vârtejul ameţitor al vieţii de artist.
În al doilea rând, sunt bucuriile de natură materială. Puţine şi rare, aşa cum sunt, sunt foarte binevenite şi mă ajută să-mi plătesc dările către statul acesta, care când zice că ia, ia, dar când zice că dă, zice!!!. Şi mă ajută să-mi ţin familia într-o condiţie relativ normală. Despre maşini, vile şi alte alea, nici vorbă...

 Ce faci atunci când nu eşti în turnee, pe scenă, la concerte?

Sunt domestic. Stau acasă cu soţia mea, Dana. Suntem coproducători la fiecare fel de mâncare pe care o gătim şi pe care, în prealabil, o discutăm îndelung. Cine are făcăleţul în mână îşi impune întotdeauna punctul de vedere!!! Apoi mergem să semnăm condica în fiecare zi la o terasă din apropiere, unde am speriat vânzătoarele cu cantitatea de mochaccino pe care o bem. Lumea zice că suntem dependenţi de mochaccino, dar eu nu cred. Sau...?! Seara vin pretenii cu care dezbatem, punem ţara la cale şi, din când în când, ţuşti! - un cântecel. Iar când mai lasă nevastă-mea făcăleţul ăla din mână fug şi eu la un pescuit. Moooooooooor, ce-mi place să pescuiesc!!!

 Te sperie mediocritatea promovată agresiv, falsul raport dintre popularitate şi valoare? Ce şansă crezi că are în acest context muzica folk?

Mă sperie şi mă enervează groaznic cei care promovează mediocritate, şi asta pentru că au, cu siguranţă, un scop ticălos. Iar dacă românul vrea să dea "fără număr, fără număr" ca să asculte    "aaaaaaaaauuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu, viaţa mea!" , n-are decât. Să-i dea Dumnezeu sănătate şi minte, dar să nu mai cârâie că de ce ăia au maşini bengoase, bani de nu ştiu să-i numere şi vile interminabile.
Cât despre folk... ce folk? Care folk? Fugiţi d-acilea cu corzile astea, că televiziunile şi radiourile au treburi mai importante de mediatizat!
Serios vorbind, folkul are nevoie de o mediatizare cel puţin egală cu maneaua, de exemplu. Abia atunci românul va putea să-şi facă o imagine clară şi să aleagă. Dar atâta vreme cât folk se vede din joi în Paşti, iar celelalte genuri zilnic, 24 din 24, pe câteva posturi tv, lupta este inegală. Jos pălăria pentru Jurnalul Naţional care, la iniţiativa lui Marius Tucă şi prin truda câtorva jurnalişti, a intrat în această luptă de partea noastră. Mă întreb însă cum ar fi stat lucrurile dacă lui Tucă îi plăcea Romeo Fantasticu şi nu Dinu Olăraşu...