Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La periferia orașului Oradea se înalță falnic un munte de moloz. Acum câteva luni, până ca cineva să priceapă ce se întâmplă, excavatoare uriașe au sfărâmat cam tot ce însemnau clădiri ale Întreprinderii de Alumină Oradea.
Dacă am da filmul cu exact 50 de ani în urmă, în vara lui 1965, am fi găsit tot excavatoare acolo. Dar care nu dărâmau, ci ridicau ceea ce avea să devină una dintre întreprinderile strategice ale țării. „Avea o importanță fantastică! După cum îmi amintesc, în fiecare zi se raporta producția de alu-mină calcinată direct lui Ceaușescu. În fiecare moment existau aceste cifre pe biroul lui de la București. Era un produs strategic pentru că fără alumina noastră, materia primă pentru aluminiu, nu exista producție la Slatina, la ALRO”, își amintește Francisc Erdei, un inginer care a lucrat în fabrică de la începutul uzinei, prinzând și mărirea, și decăderea întreprinderii.
Producția românească ajungea în spațiu
Producția de aici a explodat înainte de 1989, ajungându-se de la de 120 de mii de tone în primii ani de la inaugurare, până la aproape dublu înainte de Revoluție. Furnalele ardeau continuu și morile de măcinare nu stăteau nicio secundă, și pe atunci nimeni nu putea crede că undeva, în viitor, în anul 2015, niște investitori ruși vor intra cu șenilele buldozerelor peste toată fabrica. Pentru că alumina era la mare căutare peste tot. Francisc Erdei își amintește limpede cum stăteau la poarta fabricii încolonate zeci de camioane străine care așteptau să încarce materia primă. „Era o marfă de export de prim rang și toată lumea o căuta. Era o alumină foarte bună calitativ, atât ca granu¬lație, cât și ca conținut de oxid de aluminiu, pentru că nu avea niciun fel de impurități”.
La scurt timp de la inaugurare, Ceaușescu a dat personal ordin ca la Alumina Oradea să se înființeze și o secție strategică de alumină tabulară, un produs rar în lume, folosit în industria militară. „La pornirea acestei secții a fost numit un ministru la noi care urmărea strict secția de alumină tabulară pentru că era produs de nivel mondial. Foarte puține firme de pe tot globul o produceau”, spune Erdei. Iar vestea despre calitatea aluminei tabulare de la Oradea a trecut repede peste ocean. Americanii de la NASA au venit imediat cu propunerea de colaborare. Aveau nevoie de alumina tabulară românească să o trimită în spațiu. „Era materie primă pentru plăcuțele ceramice la navete spațiale. Când se reîntorcea în atmosferă capsula, aceste plăcuțe o protejau de temperaturile exterioare foarte mari, ca să nu ardă când intră în atmosferă”, spune ultimul lider de sindicat de la Alumina, Ioan Mirișan.
Cumpărată de oligarhi ruși la preț de nimic
Declinul a început imediat după Revoluție. Și, până să vină rușii să dărâme fabrica, au început să o dărâme românii. Mina Dobrești de lângă Oradea, cea care furniza minereul de aluminiu a fost pusă pe butuci și a furnizat din ce în ce mai puțină marfă. Așa că Alumina Oradea a fost nevoită pentru prima dată în istorie să apeleze la importuri. „Bauxita ne venea pe mare din Aus- tralia. Dar ne costa enorm transportul pe cale rutieră de la Constanța. Per tonă de trans¬port, bauxita costa mai mult să o aduci de la Constanța la Oradea decât să o aduci din Australia la Constanța”, zice Erdei. Așa că la sfârșitul anilor ´90, Alumina Oradea a intrat pe pierdere, iar treaba prost făcută de români a ușurat misiunea rușilor de la Ruski Aluminium, care au venit și au cumpărat-o pe un prețde nimic: zece milioane de dolari. În spatele cumpărătorilor erau doi apropiați ai lui Vladimir Putin: oligarhii ruși Oleg Deripaska și Roman Abramovici. La privatizare a existat mult entuziasm. Orădenii visau la un viitor luminos ca odinioară. Dar încântarea angajaților a dispărut repede când au observat ce prime decizii dubioase au luat rușii. Au decis închiderea definitivă a celei mai profitabile secții din fabrică. Cea de alumină tabulară care producea pentru industria militară și care livra pentru americanii de la NASA. „Nu pot să îmi dau seama de ce au luat decizia asta. Ceva s-a întâmplat. Nu știu... era o marfă așa de strategică, încât nu putem pătrunde în intimitățile de acolo”, se fâstâcește Francisc Erdei. La doar doi ani de la privatizare, uzina a fost închisă pe motiv că nu e profitabilă. Noii propri¬etari au motivat că prețul de producție e prea mare, că tehnologia e prea veche și piața mondială e în scădere. Așa că au trecut la dezmembrarea ei. Utilajele, odinioară de ultimă generație, au fost vândute pe bani frumoși către fabrici din toate colțurile lumii. Ce nu mai funcționa a fost dat la fier vechi. Sute de tone. Angajații au fost și ei dați afară, iar Fran¬cisc Erdei este astăzi ultimul dintre salariați. A trebuit să vegheze din funcția de director al fabricii la demolarea clădirilor. „Au mai rămas doar căminul, cantina și blocul administrativ, și acum este scos totul la vânzare, cu cele 22 de hectare de teren, la un prețde aproximativ două milioane și jumătate de dolari”.
Vânzare de terenuri cu un stat inexistent
Problema actuală a rușilor este că o parte din terenul scos la vânzare este contaminat cu metale grele în zona fostelor halde unde se deversa șlamul, reziduu ce rămânea în urma procesului tehnologic. Numai că acele terenuri trebuie ecologizate, iar de aici totul devine o comedie proastă în care statul român joacă rolul principal. „S-a stabilit că din prețul de ecologizare doar 9% e suportat de ruși, restul revine statului român. Numai că nu reușim să aflăm cine e statul român, cine preia costul din partea de 90 și ceva la sută. Am făcut solicitare la Agenția de Mediu, care ne-a trimis la Guvern, iar de la Ministerul Mediului am fost trimiși din nou la Agenția de Mediu”, explică Erdei. Dar până când se găsește statul român dat dispărut, substanțele toxice din haldele de șlam continuă să împrăștie în aerul din Oradea și să ajungă inspirat în plămânii celor 200 de mii de locuitori.
