Să vezi Brazilia şi apoi să crezi

Imaginea Braziliei este simplu de rezumat: un contrast între sărăcie şi bogăţie. Dar lucrurile nu sînt deloc aşa de simple.

Imaginea Braziliei este simplu de rezumat: un contrast între sărăcie şi bogăţie. Dar lucrurile nu sînt deloc aşa de simple.

 
Pentru a reduce totul la acest clişeu erodat fie şi numai din excesiva folosire trebuie să fi uitat să priveşti oamenii în ochi şi să fii atît de superficial încît să nu vezi lumea decît prin ferestrele opace ale autoturismului.

 
SUFLETE LATINE. Bra­zilia este în fapt o federaţie compusă din 26 de state, nouă dintre ele stăpînite de Amazon, şi un district federal unde se află capitala, Brasilia. O ţară de 170 de mi­lioane de locuitori. Stat colonizat aproape din întîmplare de portughezii care au rătăcit drumul spre Indii, Brazilia este locuită de o populaţie indigenă amestecată în ultimele sute de ani cu sclavii negri importaţi din Angola, englezii veniţi aici cu afaceri, italieni şi germani momiţi cu diverse privilegii, iar mai nou populată de japonezi, care au descoperit aici o patrie primitoare şi caldă. Şi nu e vorba despre temperaturile medii care se înre­gistrează undeva între 17 şi 29 de grade Celsius. “Ţara cafelei” te învăluie nu doar în lumina ei purificatoare, capabilă să vindece sufletele de tenebrele întunericului, ci şi cu căldura din ochii oamenilor. Indiferent de culoarea pielii, brazilienii nu au uitat să fie latini, iar în ochi li se pot citi sufletele calde.

 
PORTUGHEZA, OBLI­GA­TORIE. Pe cît de primitori şi uşor abordabili sînt brazilienii, pe atît de mare este însă bariera lingvistică. Fără minime cunoş­tinţe de portugheză, limba oficială, situaţia poate fi una chiar stînje­nitoare. Nici măcar spaniola nu te ajută prea mult. Pînă şi în cinematografe se foloseşte metoda dublării vocilor în portugheză, aşa că nu trebuie să surprindă incapacitatea localnicilor de a desluşi şi elemente de bază ale englezei.

Brazilia poate fi descrisă pe scurt şi ca o ţară a compromisului, a toleranţei, pentru care corupţia este un subiect la fel de familial ca şi în România. Poate de aceea se şi spune, mai în glumă, mai în serios, că dictatura le-a prins bine brazilienilor. Un ghid glumeţ ne-a explicat că despre Brazilia se poate spune că este ţara care şi-a cîştigat independenţa şi apoi a evoluat spre democraţie fără violenţe. O glumă bună, uşor de verificat prin datele istorice, chiar dacă ţara a fost mult timp condusă chiar de armată.

Brazilia te poate surprinde doar dacă părăseşti traseele tu­ristice – servicii la standarde de calitate superioară, dar sub ame­ninţarea fenomenului infracţio­nalităţii aproape endemic din ma­rile metropole, Rio de Janeiro şi Sao Paolo. Micile oraşe, cu străzi largi şi case viu colorate, restaurante cu o ofertă variată şi preţuri mult mai atrăgătoare, o natură luxuriantă, toate te copleşesc şi te cuceresc. Dar mai presus de toate te cuceresc oamenii, singura “atracţie” turistică de recomandat. Un singur detaliu care, în­ţeles în context, îţi poate dezvălui ade­vărata “savoare” a Braziliei: peste un milion de credincioşi au aban­do­nat Biserica Catolică. Cifra trebuie privită însă în oglinda îm­preunării credinţei cu practicile pă­gîne cotidiane din viaţa oa­me­nilor, care sînt uşor “necredincioşi” ritului oficial. Brazilienii sînt recunoscuţi pentru gradul de mis­ticism cu care se înconjoară în viaţa de zi cu zi, iar cerul şi fantasmele par mai aproape de pămîntul roşu al acestei părţi de lume.

Sao Paolo, gazda contrastelor

Sao Paolo este capitala neoficială a Braziliei. Centrul de afaceri şi cea mai importantă metropolă a întregii Americi de Sud, însumînd peste 15 mi­lioane de locuitori, oraşul este proba imaginii clişeice a federaţiei: contrast uluitor între sărăcie şi bogăţie.

Chiar drumul de la aeroport spre hotel este mărginit de un uriaş centru de pregătire a juniorilor care visează să îl ajungă din urmă pe Ronaldinho. Şi mai sînt şi celebrele favelas – ghetourile sufocate de sărăcie şi suprapopulate ale Braziliei.

Sao Paolo pare sufocat de trafic şi betoane, dar în aceeaşi măsură te poţi plimba în cartiere răcorite de verdeaţă şi linişte, cu vile de o arhitectură diversă, strajnic păzite cu garduri înalte şi sisteme electrice de protecţie.