Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Femeia a venit incet catre el, l-a luat de mana, de varful degetelor, si i-a spus: "Eu sunt mama ta". Parca prea politicos, parca prea de la distanta, ca si cum i-ar fi spus cat e ceasul. Baiatul si-a lasat ochii in pamant. Era mai preocupat de pantofii murdari ai femeii decat de adevarul revelat atunci: ca ea era mama lui. Putea fi oricare alta femeie in locul ei. Sau putea — impotriva firii — sa nu fie niciuna.
Iarna de dupa cuvantul "mama"
Nicolae Vintila avea paisprezece ani cand si-a cunoscut mama. In 2002. Venise la Fundatia Concordia, adus de la casa de copii din Busteni. Se instalase de cateva luni in ferma Fundatiei de la Aricestii Rahtivani, langa Ploiesti. Era bine acolo. Copiii stateau cate opt intr-o casa adevarata, nu intr-o cazarma cu cinci sute de copii, ca la Busteni. Aveau trei educatori. Unul dintre ei era mereu acasa, langa copii. Isi faceau singuri mancare in casa lor, singuri isi spalau vasele si hainele, tineau casa curata. In spate aveau si o gradinita a lor in care isi puneau legume si zarzavat. Daca nu era chiar ca acasa-acasa, asta se intampla doar fiindca lipsea mama. Iata ca acum venise. O cautasera cei de la Fundatie. Statea in Baicoi. Si o adusesera la Aricesti, atat de aproape, sa-l vada pe Nicolae.
Femeia a venit, dar nu intr-un suflet. S-a codit. Il purtase pe Nicolae in pantec. Il nascuse cu mare suferinta. Il tinuse la piept. Il crescuse pana la doi ani. Copilul vorbea deja, spunea mama, mergea pe picioare. La doi ani s-a internat cu el in spital la Baicoi si s-a facut ca-l uita acolo. Nu l-a mai vazut, n-a mai stiut nimic de el paisprezece ani. Acum, spunandu-i: "Eu sunt mama ta", lasa dupa ultimul cuvant un gol rece in care trebuia sa mai intre ceva: "Si eu te-am lasat al nimanui intr-un spital". Cuvinte care ar fi cazut ca o ghiulea, dupa care ar fi putut veni iertarea. Dar n-a mai zis. Nici atunci, nici mai tarziu. Nici ea, nici el n-au mai zis nimic. Acum Nicolae o viziteaza, o ajuta — ca e mai batrana si tot mai bolnava. Dar golul acela cu suflari de gheata, de dupa "Eu sunt mama ta!", nu se va mai umple niciodata.
Sarmanul in citadela luxului
Acum il regasim pe Nicolae Vintila dupa zece ani, tot la Fundatia Concordia, in caminul Sfantul Paul din Bucuresti. Este un tanar de 24 de ani, blond, inalt, ciolanos. Fata dura, numai muchii, e imblanzita de o privire blajina, de fetita. Se pregateste sa mearga la munca. Isi scoate hainele de oras din dulap cu gesturi pedante. Le intinde pe pat cu grija cu care sora sefa isi acopera pacientul cu cearsafuri pe masa de operatie. Indreapta cutele cu dosul palmei. Ii place sa se imbrace fara cusur.
In curand va intra in tura. De un an si jumatate e ajutor de bucatar la hotelul Marriott. Marriottul e o citadela a luxului si a puterii unde nu intra oricine. Nicolae intra zilnic. E adevarat: prin spate, pe la chelneri — dar asta nu conteaza. Important e ca zi de zi se duce acolo la munca si ca din mainile lui mananca vedetele lumii aflate in trecere prin Bucuresti. Oameni pe care nu-i vedem decat la televizor, in ziare sau, vag, ca niste fotografii voalate, in limuzinele cu geamuri fumurii. Oameni in preajma carora se formeaza parca niste goluri imense de aer, care absorb realitatea din jur. Nicolae zice ca asta e un mare, nesperat lucru pentru el — un baiat oarecare, crescut in turma la orfelinat.
A inceput de jos, de la salate. Pe urma a ajuns la statia de cald — acolo unde se fac mancaruri ceva mai pretentioase: gratare, plite, friteuze. Face si patiserie. O portie de fajitas pregatita de el — ariprioare de pui, snitele de pui cat degetul, ineluse de ceapa, sos — costa 80 de lei. Nici macar o feliuta de ceapa din mancarea aceea nu e produsa in Romania. Totul se aduce de afara. Cu paisprezece asemenea portii si-a facut salariul pe o luna. Dar se vand mult mai multe. In cele mai proaste zile nu sunt mai putin de 250 de clienti.
Un om prevazator
Inca un pic — o luna, doua — si va deveni bucatar adevarat. Cu diploma. Atunci se va transfera la un restaurant din Baneasa pe un salariu aproape dublu. Nicolae are o relatie frumoasa cu banii. Se poarta cu ei ca si cum banii s-ar putea supara intr-o zi, dintr-un motiv oarecare, si l-ar ocoli. Nu-i da pe prostii. Nu-i da pe tigari, pe bautura. Acolo, la Concordia, cei care au terminat scoala si au inceput sa castige din munca lor au trei obligatii mari si late: sa se tina de serviciu, sa-si plateasca lunar chiria si intretinerea la camin (doua sute de lei, fix, in total) si sa puna la fiecare salariu niste bani deoparte. La un moment dat, cand vor vrea sa se desprinda de Fundatie si sa o ia cu totul pe cont propriu, sa aiba cu ce porni la drum. Nicolae lucreaza de la saptesprezece ani, din timpul liceului. Are acum in cont peste trei sute de milioane de lei vechi. Prevazator, si-a facut si asigurare: de viata, de sanatate, de accident. I-au crescut penele, ar putea oricand sa-si ia zborul.
Sora pierduta
Nicolae Vintila se asezase hotarat pe o linie dreapta si o tinea tot inainte fara hurducaturi. Urma sa se mute la un salariu mai bun, sa mai stranga niste bani si sa paraseasca Fundatia de tot, sa traiasca pe picioarele lui. Cand, in primavara, a primit un mesaj ciudat la o fotografie pusa pe Facebook. Un mesaj in franceza, de la o fata din Franta. Carmen Couturier.
Nicolae nu stie limba franceza. A varsat mesajul in Google Translate si a amutit: "Buna. Cred ca tu ai putea sa fii fratele meu. Nu-mi amintesc nimic de tine. Eu sunt din Romania, am fost adoptata de mica de o familie franceza. Sunt nascuta ca si tine in Baicoi, departamanetul Prahova. Numele meu adevarat este Carmen Vintila".
Isi amintea vag de Carmen. O vazuse o singura data, demult. Stia din dosarul de la Fundatie ca erau noua frati. Sapte au crescut acasa, la Baicoi. Pe el si pe Carmen — nimeni nu stie cum i-a ales — mama i-a abandonat in spital, de mici. Cand era la casa de copii din Busteni, in clasa a patra, a aflat cumva, de la o fundatie de penticostali, ca are o sora mai mica la casa de copii din Sinaia. S-a rugat de o invatatoare sa-l duca la Sinaia s-o vada. El avea zece ani, ea cinci. S-au intalnit intr-un parculet, intre doua trenuri. Cei care ii insoteau le-au spus sa se imbratiseze, ca sunt sora si frate. Si ei s-au imbratisat. Ea mirosea a paine. Au stat asa, inlantuiti, cinci minute. Fara sa-si spuna niciun cuvant. Apoi au fost despartiti. De atunci nu a mai vazut-o.
De cateva luni vorbesc in fiecare zi pe Facebook. Isi dau intalnire seara. Carmen are nouasprezece ani. Vara asta a luat bacalaureatul. Cu zece la franceza. Vrea vrea sa invete, sa reinvete romaneste de la fratele ei. Parintii ei adoptivi i-au spus totul cand a implinit opsprezece ani. Cum au gasit-o in Romania, cum au adoptat-o. I-au spus ca, daca Nicolae ar vrea sa vina in Franta, ei i-ar asigura un loc de munca. Pana atunci, intai va veni Carmen in Romania. Sa-l cunoasca mai bine pe Nicolae. Pentru asta, ca sa-si primeasca sora cum se cuvine, Nicolae s-a mutat de cateva zile de la Fundatie. Si-a inchiriat un apartament in oras, o asteapta acolo pe sora lui. poate vor pleca impreuna in Franta, poate intai ea si el mai pe urma...
El a intrebat-o:
— Nu vrei sa mergem si la parintii nostri sa-i cunosti?
A primit raspunsul imediat. L-a dus in Google Translate. In caseta cu traducerea a citit:
— Nu. Parintii mei sunt aici, in Franta. M-au crescut si ma iubesc. Parintii tai m-au lasat intr-un spital sa putrezesc.
______
In episodul urmator cititi despre studentul din Austria care a venit la Concordia ca voluntar, ca sa scape de armata, si s-a casatorit cu fata orfana pe care a ingrijit-o. ___________________________________________
Salvezi un om, salvezi o lume
episodul 1 - Omul fara amintiri
episodul 2 - La cersit, ca sa bea tata!
episodul 3 - Printre ciudatii cu plamanii in afara
episodul 4 - Micul revolutionar ia lectii de ciordeala
episodul 5 - Libertatea ca un abur de mancare
episodul 6 - Cu mana intinsa la Dumnezeu
episodul 7 - Foame la Venetia
episodul 8 - Patimile dupa Costel
episodul 9 - Ratacit intre Biblie si Codul Penal
episodul 10 - Mama ii desparte, Facebook ii reuneste
