Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Satul s-a terminat când «bătrânetul» s-a dus pe copcă şi tineretul nu a mai avut chef să muncească”, ne spune un localnic, după ce-l întrebăm unde a dispărut satul Ostrovu Tătaru. În actele oficiale de la Bucureşti, satul figurează ca aparţinând de comuna tulceană în care ne aflăm, Chilia Veche, judeţul Tulcea. În mod real, nu aparţine de nimic - e o insulă unde, ca să ajungi, trebuie să iei un fel de pod plutitor care te trece un canal lat de 20 de metri, un ponton prins de un cablu metalic ce leagă cele două maluri, tras manual de doi localnici. Pentru călătorie, ţi se rupe şi bilet, scump cât o deplasare Bucureşti-Ploieşti, deşi destinaţia podului e spre nicăieri.
Pe partea cealaltă găsim puse, ca într-un tablou suprarealist, două televizoare aşezate unul peste altul, cu Dunărea oglindindu-se în ecrane. „Sunt ca să vezi meciurile Stelei, numai că se aprind dacă strigi la Becali să le deschidă, că el are telecomanda”, glumeşte singurul pasager al podului plutitor. Are o căruţă cu trei cai pe care vrea să o treacă dincolo, să lase animalele la păscut şi să mai arunce un ochi peste lanurile de cereale pe care le are acolo. Cum te dai jos pe malul celălalt, calci în satul Ostrovu Tătaru, dar cât vedem cu ochii nu există urmă de case. Doar terenuri agricole, multe dintre ele lăsate nelucrate şi devenite imense câmpuri de maci şi de scaieţi. După o oră de mers prin pustiul Ostrovului, care se întinde pe câteva zeci de hectare, găsim şi o unică urmă de aşezare umană - o colibă din stuf. Înăuntru stau împrăştiate câteva PET-uri goale şi un pat într-o rână, cu o saltea putrezită. Mormântul lui Ahile, din Deltă Şi ăsta a fost tot satul. „Conform Legii 2 din 1968, comuna noastră are în componenţă satul Ostrovu Tătaru, dar la noi nu există nici măcar un singur buletin cu domiciliul acolo. Din ce povestesc bătrânii, oamenii din Ostrov s-au mutat înainte de război în comună, pentru a fi mai aproape”, spune primarul comunei Chilia Veche, Georgeta Ciupitu. Dar, înainte de a locui românii în pustietatea asta, ar fi stat grecii. Potrivit unor informaţii istorice prezente pe site-ul wikipedia. org, în Ostrov, ar fi existat colonia greacă Achilea, fortificată de Alexandru Macedon. Georgeta Ciupitu a auzit şi ea de varianta asta şi e fermecată de această posibilitate: „Se spune că Ahile e înmormântat la Chilia. Aş vrea să fie aşa, dar nu avem niciun document la Primărie în acest sens. Dar vreau să caut. Se spune că la Brăila sunt mai multe informaţii în arhive despre cele trei braţe ale Deltei. Voi merge acolo când îmi fac timp. Dacă nu, poate găsesc la ucraineni, La Chilia Nouă. Aş merge o zi întreagă la ei la muzeu, să mă documentez mai bine”.
Localități pe fundul lacului de acumulare
În România există peste o sută de sate care, la fel ca Ostrov Tătaru, deşi apar în evidenţele statului, nu mai există propriu-zis şi nu mai sunt locuite de zeci de ani. Datele au fost făcute publice la începutul acestui an pe internet, după ce un grup de cercetători a comparat bazele de date cu localităţile din evidenţa Autorităţii Electorale Perma-nente şi cele ale recensământului populaţiei din 2011. Astfel s-a ajuns la concluzia că 126 de localităţi, adică 1% din numărul total la nivelul întregii ţări, nu au niciun locuitor. „Fie sunt localităţi pustii, fără locuitori, din care au mai rămas doar nişte case în degradare, fie sunt loca-lităţi fictive, care în realitate se află acum pe fundul unui lac de acumulare sau care au dispărut în urma unei inundaţii, a unei alunecări de teren sau în urma construcţiei Canalului Dunăre – Marea Neagră. Unele dintre aceste localităţi nu au nicio construcţie, nu au căi de acces şi pot fi localizate pe un teren viran doar în baza hărţilor istorice”, se arată pe site-ul proiectului.
Satul, populat doar cu porci
Una dintre ciudăţeniile găsite se află la nici 50 de kilometri de Capitală. Aici există satul Alexandru Ioan Cuza, care aparţine de oraşul călărăşean Fundulea. Populaţie - zero. Totuşi, cercetătorii, confruntând bazele de date ale Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare, au descoperit că în localitate „îşi au domiciliul” 2.281 de ovine, 107 caprine şi 237 de porci. Asta e posibil pentru că acolo există o fermă, iar angajaţii nu au domiciliul la locul de muncă. În mijlocul câmpului se ridică ruinele unui biserici din cărămidă, spartă în toate părţile, dar cu crucea rămasă intactă în mijlocul altarului. Satul a avut în perioada lui de glorie peste o sută de „fumuri”. Şi poate ar mai fi existat şi acum dacă nu ar fi venit inundaţiile devastatoare din 1975, când apele au înghiţit locul cu totul. Îngroziţi de ce au văzut, supravieţuitorii au refuzat să mai construiască ceva în locul acela şi s-au mutat în oraşul Fundulea sau în împrejurimi.
O turlă deasupra mocirlei
Satul Geamăna, din judeţul Alba, a scăpat de furia naturii, dar nu şi de cea a omului. În 1977, Ceauşescu a venit cu ideea să construiască pe vatra localităţii, care avea atunci 400 de case, un iaz de decantare. După ce o armată de specialişti a venit şi a făcut măsurători, i-au angajat chiar pe localnici să ridice în amonte de sat un baraj. Şi, într-o bună zi, oamenii s-au trezit că printre casele lor se scurge un râu mocirlos şi roşiatic: steril de la minele de cupru deschise în apropiere. Pe măsură ce le intra steril în case, sătenii îşi urcau lucrurile în camioane şi se mutau care unde vedea cu ochii. Iazul a crescut rapid. În anii ’90, în cea mai mare parte din centrul satului era apă toxică. Astăzi, iazul încă mai creşte în volum, iar din sat a mai rămas doar turla bisericii, care se înalţă deasupra sterilului.
Citește pe Antena3.ro
