Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am pornit fara tinta prin oras cu gand sa ma intorc peste o ora-doua la hotel. Altul nu mai era in Orhei. Peste drum am vazut o cafenea. Scria mare pe firma, cu litere chirilice. Intotdeauna dupa ce spargi niste pahare e binevenita o cafea. Am patruns intr-o afumatoare stramta, fara ferestre. Vreo douazeci de baietasi, suiti unii in capul altora, pacaneau la niste aparate. Intr-o parte cineva se chinuia sa urce in copac un robotel patratos, alaturi un gandac hapaia in mare viteza siruri de bile colorate, mai incolo cineva tragea de o maneta ca sa-i vina pe ecran o banana, o cireasa, o portocala. Am strabatut anevoie ghemul uman si am ajuns plin de mirare la tejghea. Era doar o masa ingusta si atat. Niciun obiect pe care te-ai fi astepat sa-l gasesti intr-o cafenea, cum ar fi niste cesti, scrumiere, niste sticle de bautura in rafturi, poate chiar o oala de cafea pe un resou. Nedumerit, am cerut totusi o cafea, daca tot ajunsesem pana acolo.
— Nu siervim cafea! — a venit, scurt si oarecum pe romaneste, raspunsul baiatului de la tejghea.
— Am vazut afara ca scrie cafenea… am crezut ca pot bea o cafea aici… Macar un zat!
— Aicea-sa ie cafinea di giocuri ielectronici. Cafea putiet si bet la cafeneaua di cafea.
Omul cu rama pe fata
Cafeneaua de cafea era oleaca mai sus, pe dreapta. Am trecut pe langa o cafenea de podoabe, o cafenea de tabac si una de sifoane: "Albinuta', "Todirita', "Furnicuta'. Tinta mea era "Cafeluta'. Am gasit-o usor. Am priceput ca acolo o incapere mica se numeste cafenea. Si ca uratenia cladirii se indulceste cu un diminutiv.
Am baut ceva fierbinte si maro — nici nu vreau sa spun cafeniu. Nimic n-avea in comun cu cafeaua bautura pe care mi-a adus-o la masa un malac tuns cu unghiera, cu o cicatrice rosie in coltul gurii, parca i se scurgea o rama pe barba. Si avea si niste lopeti de maini, de-am zis ca face prestidigitatie cand mi-a adus ceasca. Pur si simplu a facut-o sa apara de sub unghie. Cum sa fi protestat ca e proasta cafeaua? Ba, mai mult, am mai cerut una, am baut-o si pe aia civilizat, fara horpaieli, ridicand frumos degetul mic. Iar la plecare am lansat un dazvidania diafan din usa. Pur si simplu nu i-am lasat niciun motiv sa asmuta rama asupra mea.
Pasopt de vodca
Pe urma am intrat intr-o bodega, "Paharutul', mai mult sa ma adapostesc de ploaie. Incepuse sa picure fin, parca dadea cineva cu vermorelul peste oras. Am cerut o piatdiseatca, o cinzeaca de-a noastra, fiindca sigur nu vindea cu molecula, cu molul, dupa posibilitatile mele. Nici n-avea ustensile de masura atat de fine. Doar niste toiuri pe care oricum nu le folosea, turna la ochi. Mi-a furat cateva lacrimi de vodca aplecand aproape imperceptibil paharul. Aceasta miscare odioasa nu-i putea scapa niciunui tanar ziarist din acea vreme, cand numai masina de scris facea diferenta intre o redactie si o carciuma. La "Atitudinea', in Botosani, mi-a murit redactorul sef cu sticla in mana, pe un vraf de ziare. Eu ii adusesem cinci litri de rachiu de tescovina ca sa-mi puna o pila la Inspectoratul Scolar, — ma ardea sa pun capat unei casatorii epistolare transferandu-mi nevasta din Iasi in Botosani —, iar el a baut spaga! Silvestri Ailenei, fost ziarist la "Scanteia', a intrat in eternitate mahmur, lasandu-ne noua, discipolilor lui, limba de lemn si limba de burete. Tocmai pe mine, se gasise ofitiantul sa ma fure la masura! Ce era sa fac? Am tacut si-am inghitit. Cand a vazut ca nu am de gand sa mai cer unul, m-a invitat cu un gest sa ies afara, desi nu mai era nimeni in spelunca aia.
Bodega cu di tati
N-aveam bani de stat prin dughenele alea cu denumiri de gradinita. Am mers la intamplare prin ploaie, cu diplomatul pe cap. Asa am dat de Posta. Mi-a venit ideea sa iau legatura cu cineva din Mana, la scoala, la colhoz, la Militie, undeva. Sa anunt ca vin a doua zi de dimineata, nu sa dau buzna in sat ca rusii. Am sunat intai la scoala, cam fara speranta, pentru ca era trecut de sase. Dar am avut noroc. Directoarea era in cancelarie. Mi-a raspuns de la primul tar. Si mai vorbea si romaneste! I-am spus cine sunt si ce vreau. S-a aratat intai mirata, apoi incantata, ca un ziarist, chiar unul din Romania, vine in satul ei sa scrie un articol. Nici nu mai conta ca despre scoala, despre colhoz sau despre ilustrul ei consatean, Paul Goma, despre care nici ea, Lucretia Savitchi, profesoara, nu stia mare lucru. Mi-a zis ca ma va astepta la zece la scoala, apoi ma va conduce prin sat la oamenii cu care voiam sa vorbesc.
Discutia cu directoarea mi-a dat aripi. Am iesit in strada pocnind din degete de bucurie. De fiecare data ma emotionez cand incep un reportaj, e mereu ca prima oara, dar de putine ori am fost la fel de emotionat ca atunci. Ma gadila in stomac ca pe indragostiti la gandul ca voi pasi in casa in care s-a nascut Paul Goma, ca voi sta fata in fata cu personaje din cartea aia care ma vrajise. Nu se poate, imi ziceam, sa nu gasesc batrani care sa-si mai aminteasca de Goma si de parintii lui. Zeci de intrebari pentru ei imi pocneau in minte. Vedeam deja satul intreg strans ca la claca in jurul meu ca sa-mi povesteasca despre lucruri intamplate in urma cu cincizeci de ani. De bucurie, m-am mai cinstit cu pasopt de grame de vodca — treaca de la mine doua grame! De data asta, la o cafenea de bauturi spirtoase, unde se gaseau si gumari, blinele, poale-n brau, baterii, papusi de plastic si drujbe. De blinele si de placinte nu m-am atins, desi nu mancasem nimic de dimineata. Nu stiu cum, dar vodca ruseasca, chiar si in cantitati cuantice, parea sa tina si de foame. In drum spre hotel mi-am luat o paine ca sa mananc mai tarziu, in camera.
Vise de ziarist
Ma gandeam ca in 1990, in timp ce scriam primul meu articol, pe genunchi, ma si vedeam umbland — ziarist, na! — doar la patru ace si fataindu-ma pe la restaurantele cele mai scumpe. Ceea ce intr-un fel s-a si intamplat. Am umblat adesea, cand se slabeau, la alea patru ace care-mi tineau manecile descusute la subsuori. Si de multe ori am mancat la cele mai scumpe restaurante: napolitane, pe hol, asteptand vreun mahar sa-si termine masa, bucuros ca-i voi culege firimiturile gandirii intr-un interviu luat din mers, pana la masina. Ani de zile am carat prin tara, in diplomat, alaturi de bloc-notes si de aparatul foto, borcanul cu tocanita de legume, lingura si coltucul de paine. Dar cand articolul scris de mana pe o hartie patata cu bulion ajungea in ziar, cu numele meu dedesubt, nu-mi mai trebuiau nici costume la dunga, nici plecaciunile chelnerilor. Eram cel mai fericit om din lume.
Greu cu nimeritul la gaurica
La receptie era un tip cam la treizeci de ani, citea un ziar rusesc cu Eltin pe prima pagina, treaz. Hotelul parea pustiu. O scara de zugrav, cateva galeti si un morman de saci blocau intrarea spre camerele de la parter. Daca e inchis pentru renovare? O sa dardai toata noaptea pe strazi, ziaristule, mi-am spus, cu diplomatul in cap, de-o sa-ti zuruie conservele in creier.
— Idti, sar!, m-a poftit receptionerul. Paluciaiot clienti.
Hotelul era in reparatii, dar primea clienti. Mai exact, primea client, ca altii in afara de mine nu mai erau. Primire frumoasa, cu ridicare de pe scaun, cu iesire in intampinare, cu inmanare de prosop ca sa-si stearga fata, cu poftire pe fotoliu.
Cata romana vorbea tipul de la receptie atata rusa stiam eu. Ne intelegeam prin doua cuvinte si patru semne, parca am fi condus vorbele prin aer cu mainile, de la unul la altul, si le-am fi rasucit pe toate partile ca sa gasim acea gaurica prin care se scurgea sensul exact. Dificultatea asta in a nimeri gaurica potrivita ne-a facut sa reducem discutia la cateva schimburi de cuvinte, din care am ratat niste sensuri exacte. A fost una dintre cauzele catastrofei ce avea sa se intample.
Nema comoditati la hotel
Mi-a zis ca hotelul nu are comoditati. Ce n-are? Comoditati. Adica nema tilifon, nema holodilnic, nema televizia. Sunt toate in camera, telefon, frigider, televizor, dar nu functioneaza.
— Atunci, la naiba cu comoditatile! — am zis.
M-a mai avertizat, in felul lui, ca nici apa nu curge si ca nici caldura in calorifere nu e.
— Remont na oteli. Ata situatia. Izvinite. Scuzele nostru!
O, dar astea nu erau adevarate piedici in calea unui tanar jurnalist entuziast, cand chiar lipsa hotelului cu totul nu l-ar fi putut face sa dea inapoi. Am acceptat cu zambet toate conditiile. Sau, mai bine spus, lipsa lor. Nu era ceva de speriat pentru un reporter de teren care de multe ori se caza in fan, in gara, intr-un ungher de bodega, intr-un vagon de santier, pe unde apuca. Putine redactii plateau pe atunci drumul, cazarea, diurna.
Oferta spartana a hotelului nu reducea nimic din tarif. Si cu comoditati, si fara comoditati, tot o mie de ruble pe noapte era. Acum nu mai tin minte exact cat costa cazarea. Nici nu conteaza. Zic asa: o mie — ca sa nu ma incurc in socoteli. Era o inflatie la basarabeni, de ti se micsora banul in mana in timp ce-l dadeai peste tejghea. De aia nici nu vazusem nicaieri preturi afisate. Se schimbau mai repede decat putea scrie etichete cel mai performant scriitor de etichete. Salariul unui profesor — aveam sa aflu de la directoarea scolii din Mana — ajunsese sa valoreze cat patru kile de salam. Si nici chiar patru kile in cap, ci mai trebuia taiata o felie.
Rectificare bugetara
Ma temeam sa nu ma culc seara la un tarif si a doua zi sa platesc dublu. I-am transmis ingrijorarea mea receptionerului prin cateva cuvinte si cu ajutorul unui impresionant exercitiu de gimnastica ritmica, proba cu panglici, dar fara panglici. Mi-a transmis sa sed ghinisor, chiar asa a zis, ca la ei preturile se schimbau doar lunea. Cum eram intr-o zi de marti, puteam dormi linistit.
Mi-am scos toti banii, lei si dolari, si i-am schimbat in ruble chiar acolo, la receptie. Hotel serios, raional, avea si cengi valiut. Mi-am recalculat bugetul, in ruble, cu pixul pe hartie. Cazarea era mult mai scumpa decat estimasem la Iasi. Aproape ca la "Codru', hotel bun din Chisinau, unde stateau colegii mei cand veneau cu ziarul la tipografie. Nema reductia. Pierdusem ceva si la rata de schimb, platisem de doua ori biletul pana la Chisinau, mai cheltuisem oleaca prin bodegute si la Posta — neasteptat de scumpa convorbirea aia pana peste deal! Am refacut complet planurile. Trebuia sa stau doar noaptea aia la hotel, iar documentarea sa o restrang la o singura zi. Aveam timp berechet ziua urmatoare, de la zece dimineata pana pe la opt seara, sa stau de vorba cu toti oamenii din catunul ala. Bine-ar fi fost sa am macar doua zile la dispozitie, ca sa ma intind la povesti cu ei, sa-i cunosc mai bine. Dar daca numai o zi mai puteam sta, ziceam mersi si pentru aia. Seara luam o masina de ocazie pana la Chisinau si prindeam fara griji ultimul autobuz spre Iasi, pe la zece. In felul asta imi ajungeau banii sa ma duc la Mana, apoi pana la Chisinau, pentru biletul pana la Iasi, cu tot cu spaga in vama, si imi mai ramaneau si de cheltuiala. Am vrut sa platesc pe loc, sa-mi iau de-o grija. Rusnacul mi-a zis ca voi plati totul la plecare, dimineata, cand va fi si contabila acolo. Atunci imi va da si buletinul inapoi.
O ceapa-n viata
Mi-am cumparat o sticla de apa de la receptie, ca era acolo si un barulet, si am urcat in camera sa potolesc bursucii care imi racaiau stomacul.
In camera mirosea a pelinci uitate dupa soba. Usa, paturile, masa aveau, toate, furnirul coscovit si erau peticite cu bucati de PFL. Tapetul se desprinsese in multe locuri, prin mocheta giorsaita se vedea podeaua, veiozele si lustra erau innegrite de muste. Intr-un colt, frigiderul. Patat de rugina, cu usa cascata, cu gratarele alunecate pe jumatate in camera. Putea sa fie semnul unei schimbari radicale in economia tanarului stat moldovenesc: dupa numai un an de la iesirea din marea puscarie a popoarelor sovietice, nu se mai dadeau spagi in natura. Banul vorbea!
Nici bine nu m-am asezat la masa, ca a batut receptionerul la usa. Imi adusese o galeata cu apa sa am de turnat in veceu. M-a vazut cu mancarea intinsa, mi-a facut semn sa astept putin. A iesit in fuga si s-a intors cu o ceapa si cu o solnita.
— Ceapa. Ata bun! Haraso. Harosai apetit!
Dupa ce-am dat la bursuci, am vrut sa ma intind oleaca in pat, sa-mi mai indrept salele. Buf! — m-am trezit pe podea, cu ochii in tavan. Cazusem cu fundul patului si cu saltea cu tot. Asta imi mai trebuia, sa platesc si patul. L-am asezat la loc si i-am pus dedesubt, sa-l sprijine, un gratar de la frigider. Daca nu-l atingeai, statea. Am incercat cu multa grija celalalt pat si am avut bucuria sa constat ca rezista, puteam sa ma si foiesc. Tinea el cum tinea, dar tot stateam ca pe ace. Nu-mi era somn. Am incercat sa citesc ceva, insa nu reuseam sa intru in cuvinte, saream de la unul la altul ca piatra pe apa. Mi-era frig, mi-era urat in camera aia calica si murdara.
Am coborat la receptie cu sticla de "Saniuta', cu cat mai ramasese in ea. Voiam sa-l rasplatesc cumva pe receptioner pentru amabilitatea lui sarita mult din fisa postului. Nimeni nu mi-a mai adus vreodata, in toata viata mea de ziarist, o ceapa in camera de hotel. Mi s-a intamplat de multe ori dupa aceea sa mor de pofta dupa o ceapa, sau mi-o doream pur si simplu, asa cum destui oameni isi doresc in unele momente sa aiba o ceapa, m-am rugat in gand sa apara cineva cu una, dar n-a mai venit nimeni niciodata cu o ceapa. Aceea a fost singura. E drept ca n-am mancat-o, ca sa nu miros a doua zi la interviuri, dar asta nu scadea nimic din marea noblete a acelui gest minor.
Incredibil: un rus nu vrea vodca!
Receptionerul era la post, m-a intampinat cu un zambet. Nu prea aveam noi ce vorbi, si nici cum, dar macar ne mai tineam de urat unul altuia. I-am intins sticla cu o mana, cu cealalta i-am facut semnul international cu degetul mare spre gura. Incredibil! N-a vrut sa bea! Stiam ca la rusi curgea vodca din tata mamei, iar sangele nu se clasifica pe grupe sanguine, ci pe grade de tarie. Si uite ca se gasea unul care sa refuze o inghititura me daiboj! Daiboji moi!
— Ti… aaa… ti bolniavski?… Bolnita?… Tu est malade? — l-am intrebat in cascada, taind cu latul palmei peste ficat.
— Niet. Ia zdarovii.
— Tiii… suparat pe mine? Bezumnii minea?
— Niet, ia liubliu ruminskii. Tata meu rumin.
— Moi brat! Moi semi-latinskii brat! Pacemu nu bei avec moi? A, ti rabotaet. Interdictia, da?
— Da, da, interdictia. Nu voie, nema alcohol.
Baruletul din spatele lui era plin de sticle cu niste forme deosebite. Dintr-o sandala inalta se bea prin toc. Pe tarancuta cu o plosca pe umeri o intorceai cu picioarele in sus si beai prin gatul plostii. Masinuta se golea prin toba de esapament. Flinta, ca flintele: pe teava. Racheta, prin ogiva. Din inorog trageai pe corn. Dar toate sticlele alea de bazar, cu forme diferite, erau pline cu acelasi fel de bautura, aveau aceeasi eticheta. "STRALUCITOR' scria pe toate, cu caractere rusesti. Coniac.
Va urma
