Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Orheiul intr-o sticla
Erau suveniruri pentru turisti. Orheiul nu era oras la mare, — si cred ca nici acum nu e —, ca sa te intorci de acolo cu o cutie tencuita cu nisip si cu melcusori. Nici oras de munte, sa-ti iei amintire o felie de copac, taiata oblic, cu o caprioara pictata, adapandu-se din paraiasul izvorat dintr-o cabana, incredibil de albastru si plin de pestisori congelati. Nu era Iasul, sa-ti umpli valiza cu vederi de la Palatul Culturii. Dar ce zic eu Iasi? Nu era nici macar Dorohoiul, — nici nu se compara! —, ca sa pleci cu o vaza colorata ciordita de la fabrica de sticla si vanduta la bariera. Nu am vazut semne ca Orheiul ar fi avut industrie. Si, finalmente, Orheiul nu mai era nici macar Orheiul care a fost, asezarea aia frumoasa, locuita de razesi rumeni si viteji din scrierile pline de farmec ale lui Sadoveanu. Nu mai era decat un oras, Orgheev, desfigurat, iesit cu julituri din rasnita istoriei, pansat de la un capat la altul cu o veche fasie de castani, golit de populatia si de spiritul lui moldovenesc si umplut la loc cu venetici din stepa rusa si din pustiile Asiei, cu limba si cu obiceiurile lor cu tot. Si nemaifiind decat atat, din Orhei nu puteai pleca decat cu o capra sau cu o ciubota de sticla, sa bei coniac "Stralucitor' din ele.
La ce e buna stiinta de carte
Mi-am pus "Saniuta' deoparte, pentru vremuri de seceta, si i-am cerut lui Colea — asa mi-a spus ca-l cheama — niste "Stralucitor'. Sticlele alea nu se vindeau decat cu totul, dar se mai faceau si exceptii cand se intampla sa vina la hotel vreun ziarist roman, sa fie singurul client si sa ceara un pahar de coniac trantind bumastile pe masa. Colea a scos de sub tejghea o sticla inceputa. Era un tanc balsoi, plin cu coniac pana mai sus de senile.
— Te tridtati cetiri! am strigat, recunoscand din prima uriasul tanc sovietic T-34, cu formele lui robuste, cu muchiile lui alunecoase. Sticlarii facusera o reproducere fidela a unui model de T-34 aparut spre sfarsitul razboiului, avea chiar si rezervoarele laterale, turela de trei persoane — ca sa incapa mai mult coniac — si tunul de 85 de milimetri. Exact tancul ala care a carat pe senile, prin toata Europa, samanta comunismului. In unele parti a incoltit, in altele nu.
Atunci a trebuit sa le dau dreptate profesorilor mei care ma bateau intruna la cap: "Invata si aia, si aia, baga totul la cap, ca nici nu stii cand iti foloseste!'. Vechea mea pasiune pentru al doilea razboi mondial, cu sute de ore de scotocit prin biblioteci, cu banuti rupti de la gura si dati pe carti si pe reviste, s-a consumat intr-o exclamatie experta slobozita noaptea, intr-un hotel pustiu dintr-un orasel de provincie, intr-o fosta provincie a tarii mele, in fata unui rus-roman care nu intelegea nimic din ce-i spuneam.
— Da, da, a confirmat Colea bucuros. Tanc. Vrrrrrum, vrrrrum, ata manevr, Kursk manevr.
A pornit cu tancul din flancul stang al campului de lupta si — vrrrrum!, vrrrum! — a marsaluit in linie dreapta pana in zona de tinta. Acolo a executat o manevra de intorcere in unghi si s-a apropiat de obiectiv prin invaluire. Ajuns la distanta optima, Colea a pus turela in pozitie de tragere si a descarcat cateva salve de "Stralucitor', pana s-a umplut paharul. L-a impins spre mine.
— Stu. La caiet!
O suta de coniac. A tras o linie cu carandasul intr-un caiet, sa tina socoteala.
Am luat o gura. Nu prea ma pricepeam la coniac. La vremea aia eram adeptul vodcii si, in general, al bauturilor prin care se vede, din care beam pana nu mai vedeam. La colorate nu ma pricepeam deloc. Dar daca ala era coniac, atunci cu siguranta era un coniac prost. La tarie era cam la nivel de poslete, ceva ce pe un bautor de vodca, cu gatita calita, nici macar nu-l gadila. Gustul aducea a ceai de surcele cu ceva caramele topite in el, peste care s-a picurat niste zeama de toporasi.
Gustul de neuitat al toporasilor
Cunosteam gustul ala din copilarie.
Eram la casa de copii. Intr-o frumoasa zi de primavara, cum atat de minunat incepeau compunerile noastre atunci, ne-am dus cu clasa la cules flori pe Valea Guranzii. Nu intelegeam de ce trebuia sa culegem floricele care se pleosteau dupa o ora si le aruncam pe drum, la intoarcere, dar ne duceam de fiecare data cu bucurie. Cu o seara inainte le povestisem colegilor mei ca eu cand ma duc acasa, in vacante, sunt haiduc, traiesc cu gasca mea in padurea Vartan, jefuim carutele care trec pe-acolo si dam totul la saraci, vanam iepuri cu arcul si completam felul doi cu anumite plante pe care numai un adevarat haiduc le cunoaste. Colegii ma ascultau cu gura cascata, imi mai dadeau si suplimentul ca sa le indrug minciunile alea in care, altminteri, si eu credeam pana terminam povestea. Dar doi-trei n-au crezut ca in vacanta sunt haiduc — ceea ce, la urma urmei, era plictisitor pe langa ce se intampla in "Ciresarii'. Si cand am ajuns pe Valea Guranzii m-au pus sa dovedesc. Cum n-aveam arcul si sagetile la mine, — in timpul scolii le tineam in ascunzatoarea haiducilor, sub pamant, in padure —, nu puteam sa le arat cu cata dibacie dobor un iepure din fuga. Ca iepuri chiar erau, ne tasneau printre picioare. Asa ca m-am rezumat la partea cu plantele comestibile.
— Daca nu le cunosti, mori otravit!, ii speriam eu pe baieti.
Nu puteam lasa o mica suspiciune a unora, bantuiti de realism ca niste adulti, sa tulbure adevarul frumos al povestilor mele. Am smuls un toporas din pamantul reavan, cu tot cu bulb. L-am curatat frumos de tarana si l-am mancat in fata baietilor. Facea in gura un mucilagiu gretos, dar eu nu lasam sa se vada asta. Le-am aratat si gura dupa aia, sa vada ca am inghitit floricica. Pe urma, care si cum auzea de asta, venea sa-i demonstrez si Din stacana in stacana, spre-o victorie babanalui. Toata ziua am rontait la toporasi. Timp de o saptamana dupa aia, zilnic a aparut cate o mogaldeata albastra pe sub gardul mizerabilului veceu din curtea scolii. Educatorii au intrat in alerta. Se temeau ca, pe langa baietii care mancau creta, var de pe pereti, rame, huma sau clei de pe copaci, aparuse unul care bea cerneala la micul dejun.
"Sazi ghinisor, uai!'
Gustul de toporasi mi s-a reactualizat la prima inghititura de coniac. Madlene nu erau pe-acolo, de-o gustare. Nu mi-a placut. Dupa ce ca era slab si avea gustul ala de muci vegetali, mai era si aspru, iti facea limba glaspapir. Dar l-am baut asa, ca sa nu ma fac de ras in fata lui Colea.
Nu mult timp dupa aceea, "Stralucitorul', asemenea atator alte lucruri de productie sovietica, — de la caviarul fabricat in colhozuri si pana la ideologii —, parea ca nu mai e asa de rau ca la inceput. Ba, intr-un fel insidios, devenea incetul cu incetul, daca nu placut literalmente, cel putin acceptabil. Asa ca, decat sa urc in camera sa mai rup vreun pat, ori cine stie ce ar mai fi cedat la atingere, i-am mai cerut o suta lui Colea. A ridicat brusc ochii din ziar si m-a primit cumva speriat. Ce nu intelegea? Am pus degetul pe teava tancului si am schitat in aer traseul obuzului — vjjjjjj! — pana in pahar: buuum!
— Niet, moi drug. Sazi ghinisor, uai!
Cand am auzit "niet' din gura lui, intai am crezut ca poate are ceva de obiectat la curba proiectilului, de la Din stacana in stacana, spre-o victorie babanatanc pana la pahar; poate savarsisem o eroare balistica. Dar cand i-am vazut privirea am inteles ca refuza sa mai traga o salva. Si nu intelegeam de ce ar face asta un servant cand i se ordona sa bage munitie pe teava. Da, i se ordona, pentru ca peste tot in lume comertul si serviciile se bazeaza pe principiul sacru: "Clientul nostru, stapanul nostru'. Daca m-ar fi refuzat in alt fel, cu un motiv acceptabil, poate as fi lasat-o si eu balta. Dar asa, nietul lui, spus pe un ton categoric, m-a indarjit si mai tare. I-am facut semn sa ma impuste cu inca un coniac. El a dat din cap ca nu si a ciocanit cu degetul pe caietul de datorii.
Se temea oare ca nu voi avea bani sa achit consumatia? Aveam. Doar nu trecuse mult de cand el cu mana lui imi schimbase banii. Si dupa rectificarea bugetara imi ramasese si de cheltuiala. I-am fluturat portofelul in fata ochilor:
— Paslusaite! Ata moi bumajnic, Colea. Bani, da? Davai "Stralucitor'! Davai, davai, nu te teme!
S-a codit un pic, dar pana la urma mi-a turnat dintr-o senila. Si iar l-am auzit:
— Sazi ghinisor!
O razbunare istorica
Am priceput. Se temea ca ma imbat si fac scandal. Am stat ca un cocostarc intr-un picior ca sa-i arat ca nu-s beat. Si chiar nu simteam nimic de la apa aia de ploaie scursa prin buruieni, n-avea niciun efect. I-am aratat sticla de "Saniuta' si l-am facut sa priceapa ca abia aia era bautura tare, nu "Stralucitorul' lui. Daca si Vacaroiu bea "Saniuta', pai iti dai seama? Ce sa mai spui? Pe urma i-am aratat ca si daca, prin absurd, m-as ameti de la bautura lui, tot n-ar fi o problema, fiindca la betie sunt bland ca un copilas, plang oleaca si pe urma ma duc la nani. Si dooorm… Si caut tataaa…
A zambit. Credeam ca l-am lamurit. Dar cand i-am zis sa mai toarne o suta, el iar a luat-o cu "niet' si cu "sazi ghinisor'. Am insfacat tancul si am aratat cum trage in mine. Lovitura m-a facut sa ma clatin asemenea lui King Kong atins de prima rafala, dar nu m-a doborat. Am scos din arsDin stacana in stacana, spre-o victorie babanaenal un tun si mai mare. O ditamai ghiuleaua de cinci sute de ruble a plecat incetisor , a facut cateva ocoluri gratioase in aer, ca sa fie observata, si a lovit tancul in rezervor. Praf l-a facut. Nici nu-mi ajungeau bratele pentru asemenea explozie. Adica nu doar ca eram imun la tirul cu "Stralucitor', nu doar ca aveam munitie cat sa pun pe chituci un regiment de tancuri, dar devenise de-acum o chestiune barbateasca, de care pe care, intre mine si tancul sovietic. Macar jumatatea ruseasca a lui Colea putea sa inteleaga asta: ca un barbat adevarat cand se apuca de o treaba nu o lasa pana n-o usuca. Iar jumatatea lui romaneasca trebuia sa priceapa ca voaim sa vad tancul ala fara o picatura de combustibil in el, incapabil sa mai rasuceasca turela, tintuit locului. Si eu sa nu-l strivesc cu o bomba, cu un bombeu, ci sa-l privesc de sus si sa-l intreb pe tonul sigur al invingatorului: "Deci… ce mai zici acum, tovarase Stalin?'.
Din stacana in stacana, spre-o victorie babana
Pana la urma, fiecare jumatate a lui Colea a inteles mesajul si impreuna au scurs si cealalta senila in paharul meu. Mai era ceva combustibil rezidual in T-34, pe la sasiu, prin rezervoarele laterale, poate si ceva lichid de frana. Puteam sa-l nimicesc dintr-o inghititura, dar ce savoare ar mai fi avut atunci victoria atat de usor obtinuta?
A umplut paharul, dar mai-mai sa nu-i dea drumul din mana cand am vrut sa-l iau.
— Sazi ghinisor, atata la tine zic!, m-a avertizat Colea a nu stiu cata oara strangand paharul in pumn.
Pe ala l-am baut de sete. Am adus in ajutor aviatia. Inainte de a arunca bomba cu toporasi la mine in gura, paharul a facut un ocol pe deasupra tancului, a coborat in picaj si i-a dat una la misto cu trenul de aterizare pe turela, un bobarnac. Cand l-am dat de dusca, amicul Colea a belit niste ochi cat cepele alea din care mi-a dat si mie una. I-am aratat iar portofelul:
— Sazi ghinisor, fratioare!, i-am intors-o eu… Ia platiaet coniac, ia davai tie bacsis. Avem asa: adin, dva, tri stakani, da? Buun. Mai baga unul si pa! Cetiri, da? Pa-tru! Patru. In total, patru sute de ruble. Cetiresta! Davai minea stakan, al cetirelea… trulea…
Invins de argumentele mele, Colea a golit tancul in stacana. Sticla avea jumatate de litru. O suteanca lipsea de la inceput, patru sute le-am ars eu, desavarsind astfel victoria asupra temutului T-34. Ce mare lucru? Le bausem de plictiseala. Nu trageau mai mult decat o cinzeaca de "Saniuta'. Exact atat cat imi trebuia ca sa ma incrunt la jucaria aia goala si sa zic in gand, scrasnind din dinti: "…’R-ati ai dracu’ de rusi!'.
— Colea, davai minea stecla!
Mi-a dat mie tancul de sticla. Intelesese si el ca mi se cuvenea. Era trofeul meu de razboi.
Lovitura pe la spate
Se facuse aproape miezul noptii. Stateam de pe la opt fara ceva la receptie. Circulasem, asadar, cu o suta la ora. Lejer. Si atunci, ce se agita atata Colea? Ca sa nu mai pun la socoteala ca mancasem bine inainte. Mi-am luat ramas bun si am plecat la culcare. Calcand drept si sigur, parca as fi baut toata noaptea numai lapte si vitamine.
Am intrat in camera. Am aprins lumina si am incuiat usa.
Ochiul a inregistrat coltul de paine si felia de salam pe masa. Diplomatul, pe pat.
M-am pornit spre masa, in lungul camerei, sa mananc. In trecere, m-am oprit sa iau un ou din diplomat.
M-am aplecat deasupra diplomatului, l-am deschis. Am intins mana sa iau oul.
In clipa aia am simtit o lovitura in ceafa. Si n-am mai stiut nimic.
M-am trezit dimineata cu oul in mana. Il tineam strans. Nu puteam sa-mi desfac degetele. Erau vinetii, ca la morti.
Zaceam pe jos, langa pat. Nu-mi simteam picioarele si mana dreapta, inclestata pe ou. Stanga o puteam misca numai din cot.
Mai mult mort decat viu
Mi-am sucit cu greu capul in stanga si-n dreapta. Cand il scapam intr-o parte, cu mare chin reuseam sa-l intorc la loc. Parca fiecare neuron era innodat cu codita de un fir din mocheta si, cand ma miscam, ceva se rupea in creierul meu. Un axon, o dendrita. Da, imi veneau cuvintele astea in cap. Eram perfect lucid. O luciditate stranie, caleidoscopica. Imi aducea in memorie, simultan, toate amanuntele zilei precedente: intamplarile, cuvintele, gandurile, senzatiile, tot.
Cu chiu, cu vai, am reusit fac roata cu privirea prin camera. Cautam sa aflu ce anume m-a lovit. In camera nu era nimeni — doar incuiasem usa pe dinauntru. Geamurile — inchise. O lumina tulbure venea de afara. Mi-am intors capul spre tavan. Lustra era la locul ei, cracanata si chioara. Un bec lipsea, celalalat rasturna peste mine un clopot galbui.
Poate salamul sa fi avut ceva… Nu puteam fi sigur fiindca nu stiam nici macar din auzite cum te hurduca o intoxicatie cu mancare stricata.
Luciditatea mea avea toate datele, dar niciun raspuns.
Cum-necum, zacusem toata noaptea pe podea. Intr-o camera fara comoditati. Eram aproape mort de frig. Cu mana stanga mi-am luat pulsul la incheietura mainii drepte. Nu puteam sa-mi numar bataile. Macar m-am convins si asa, pe pipaite, ca imi bate inima. Am tras cu ochiul la ceas. Era opt fara zece. Doamne, peste doua ore trebuia sa fiu la Mana! Si eu nu puteam sa-mi dezdoi picioarele ca sa ma ridic!
Dumnezeu nu bate cu pareza
Spaima ca am paralizat m-a strabatut ca un glont de gheata din cap pana in talpi. Pentru ce pacate ma pedepsea Dumnezeu? — ca nici nu prea avusesem cand sa fac. N-aveam decat douaspatru de ani. Faptul ca in acelasi an facusem si puscarie pentru un articol, apoi am si paralizat cand ma pregateam pentru altul, asta putea fi o pedeapsa. Dar ca m-a damblagit printre straini, asta era un cinism pe care nici El nu si l-ar fi putut permite fara o solida argumentatie. Dumnezeu nu bate cu pareza la intamplare. Asa ca am eliminat varianta asta catastrofica.
Pe masura ce ma sfortam, reluam sub control portiuni importante din trupul meu. La un moment dat am reusit sa ma salt in genunchi, cu capul sprijinit pe pat. Nu pot spune ca imi simteam capul greu. Simteam doar greul, nu si capul. Ceva ce ma tragea in jos ca pe Hopa-Mitica.
Cand am putut sa-mi misc mainile cat de cat, le-am frecat de patura aspra pana au capatat putina roseata. Atunci am putut sa eliberez si oul din stransoare. Era al lui Columb. S-a rostogolit, a cazut cu banutul in jos si a ramas asa, vertical, parca infipt in mocheta.
Miraculoasa untura de ciocanitoare
Am incercat sa strig. Dar gura nu voia sa se deschida. Patisem precum capra mea de Anul Nou. Eram copil — la mine in sat, nu la camin. Satul sa-mi tot flutur puta prin tarna, pe hudita, mi-am cioplit singur un cap de capra, din lemn de tei, sa umblu prin sat de Anul Nou. Nu cine stie ce frumusete, nici nu prea semana a cap de capra, dar batea de se auzea in tot satul. Mama se mandrea cu mine ca dovediseam un atat de precoce talent la dulgherie. Poate se va alege ceva de capul meu cand m-oi face mare! Problema era ca incepsem cu ta-ta-ta, caprita, ta! de prin august. Gainile nu se mai ouau de atata galagie, caprele adevarate refuzau sa intre in ograda cand se intorceau de la pascut, vecinii nu se mai puteau odihni. Ziua bateam capra de-o crapam, noaptea dormeam cu ea in brate. Nimeni nu putea sa mi-o ia. Tata daduse ordin sa nu se atinga nimeni de capra mea. Doamne fereste sa fi iesit careva din cuvantul lui! El pleca dimineata la munca si venea noaptea, lui nu-i dadea talentul meu dureri de cap.
Intr-o zi, a venit la noi mos Ion, fratele mai mic al lui tatuta. De obicei venea doar cand era tata acasa, impuscau cate o cosarca de ciori in salcamii din spatele casei. Pe urma trimiteau femeile sa taie nista gobai si, pana se facea friptura, ei se indemnau cu o cana de vin la masa din ograda. A venit mos Ion la noi in ziua aia, mi-a dat o mana de samburi copti, ca niciodata nu venea cu mana goala, si a inceput sa ma laude pentru mandretea de caprita ce-mi facusem si pentru iscusinta cu care o manuiam. Ca nu oricine e in stare sa bata capra in ritm si cu putere, de dimineata pana seara. Insa, vezi, mi-a zis el, lemnul a fost cam verde si nu suna bine. Ca sa scoata un sunet cu adevarat frumos si ca sa se auda si in celalalt sat, ca toaca de la biserica, limba trebuie unsa cu untura de ciocanitoare. Si a scos mosul din tolba lui cioabneasca un borcanel cu untura din aia si mi l-a dat. A uns Vioruta capra bine prin gura si a lasat-o in tihna o noapte, cum l-a invatat mosul, ca sa linga toata untura. Dimineata, ce sa vezi, animala n-a mai vrut sa deschida gura. M-am chinuit doua zile s-o faca sa clampaneasca iar. Am bontanit si-am raspaluit in sopron pana n-am mai ramas decat cu o mana de surcele mute.
Sa-ti bei lacrimile de sete
Parca si eu mancasem, cu o seara inainte, untura de ciocanitoare.
Mi-am bagat un deget intre buze si le-am dezlipit. Din fericire, n-aveam doi dinti in stanga-sus, un premolar si un canin, inca din armata. M-am folosit de acea bresa ca sa imi strecor degetul intre dinti si asa mi-am putut desclesta maxilarele. De atunci, nici nu mi-am mai reparat dantura. Viata e atat de imprevizibila! Nu stii niciodata cand ai putea sa ai nevoie de o cale de acces de urgenta spre cerul gurii. Mi-am bagat pe rand mainile in gura ca sa le incalzesc. Mirosea infiorator, parca imi putrezise limba, dar macar capatam putere in degete, puteam sa-mi masez maxilarele, tamplele si mai ales ceafa, unde simteam o apasare continua.
Am mai zacut asa un timp, ingenuncheat la marginea patului si scuturandu-ma din tot trupul ca un fanatic din secta tremuricilor in plina rugaciune. Trebuia sa ma ajute cineva. Am strigat cat am putut, dar n-a iesit decat un scancet pestilential. Nici amigdalele, atat de aproape de omusor, nu l-ar fi auzit daca ar fi fost inzestrate cu urechiuse. La fiecare incercare de a striga simteam ca mi se desface capul din tatani. Parca cineva imi umpluse craniul cu fasole, de cu seara, si turnase apa.
Mi-a luat cam o ora sa ma aburc in pat. Tremuram ca varga. M-am ghemuit sub patura. Respiram in san, cu gulerul tras peste nas, ma incalzeam incet-incet cu propria respiratie.
As fi vrut sa adorm, sa nu mai simt nimic, sa nu ma mai gandesc la nimic. Dar nu puteam. Capra din copilarie batea in capul meu, spre ceafa. Mai si impungea si dadea cu copita. Directoarea de la Mana ma pocnea cu aratatorul peste frunte si tipa la mine: de ce am intarziat, de ce am facut-o sa astepte? De ce-mi bat joc de oameni si de meserie? De ce imi fac neamul de rusine? — neamul nostru cel de o fiinta, rupt in doua de Prutul inlacrimat… Ca basarabenii astia chiar si in cosmaruri ciupesc lira. Macar oleaca. Dadea, tipa; dadea, tipa. Na, na, na!
Daca exista oameni care mananca cenusa, asa se simt dupa masa: ca mine, atunci. Sticla de apa o terminasem seara. La chiuveta nu curgea. N-aveam decat galeata adusa de Colea. Dar nici la aia nu eram in stare sa ajung.
De sete, voiam sa plang ca sa-mi beau lacrimile, dar nu puteam.
Va urma
Cititi si:
Un bun reporter nu se imbata niciodata in timpul documentarii - Episodul 1
Cafeneaua de jocuri electronice - Episodul 2
Citește pe Antena3.ro
