Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Vizavi de Palatul CEC, unde Calea Victoriei şerpuieşte în jos îngustă, în fiecare zi, tanti Maria aprinde lumânări. E ca şi cum ar face asta, într-un fel pentru sine, înaintea marii plecări. Şi totuşi, îndârjirea ei de a veni zilnic la poarta bisericii e mai mult decât un soi de izbăvire personală. Când se sting lumânările celor mulţi, vii sau morţi, tanti Maria le reaprinde sfios, lăsându-te să înţelegi că îi e foame.
De ceva vreme, la una din cele mai vechi biserici ale Capitalei, aparţinând pe vremuri unui han bucureştean, între străzile Lipscani şi Stavropoleus, mâna Sfântului Ciprian i-a fost întinsă şi ei când a chemat-o pe lângă oamenii ce intră la Zlătari. Tanti Maria e un om sfios. Bag de seamă că aşa trebuie să fi fost dintotdeauna, din moment ce nu se ameastecă nici cu cerşetorii de rând, vulgari, care-ţi bagă mâna în geantă, nici cu trecătorii grăbiţi, aparitici, curioşi, de prin faţa bisericii. Ea are câteva locuri ale ei, unde doar se aşează, chircită într-o haină veche de lână, uzată de ploaie, încât i se văd doar ochii. Mâna ei nu e întinsă şi nu spune o poveste. Când plouă sau ninge stă ghemuită în frig, pe un scaun, şi se încălzeşte lângă lumânări, deşi nu sunt atât de multe, pentru că nu prea se înghesuie nimeni să vină să le-aprindă. Îşi trage haina mai bine pe şale, şi-n mâini sprijină o plasă de pânză neagră, sperând că, poate, până spre seară va avea cu ce s-o umple. Nu-ţi cere pomană, dar dacă o faci ridică doar ochii din pământ şi-ţi mulţumeşte clipind. Într-un fel, tacit, te asigură că lumânările tale vor arde până la ulima picătură de ceară, într-un soi de troc nonverbal. În zilele însorite se aşează sus, în pridvorul de piatră, chiar lângă intrarea în biserică, departe de femeile postate ciorchine pe lângă gard, făcând în fond acelaşi lucru ca şi ea, dar mult mai pe faţă, de parcă, cumva, s-ar dezice de tot ce e ţipător şi vulgar. Într-un fel, respectă locul, exprimând prin tăcere ceea ce doar Dumnezeu şi oamenii prin care vorbeşte ştiu ca ar avea ea nevoie. În felul acesta, deşi priveşte doar în jos, mâini elegante, picioare încălţate după ultima modă, unele chiar destul de modeste, se opresc şi îi umplu plasa, pe care ea o deschide pe jumătate, cu mâncare, cu-n leu, c-o iconiţă. Aşa cum a fost zămislită din naştere, foarte mică de înălţime (atunci când se urcă pe pridvor nici nu atinge asfaltul cu picioarele) se îndreaptă încet, dar hotărât în spatele locului de aprins lumânări. Acolo, s-ar spune, e biroul ei secret. Îşi netezeşte hainele, potriveşte baticul şi scotoceşte prin plasa după bănuţi. Îi scoate şi-i pune la piept, mai aproape de inima peste care au trecut mai bine de 70 de ani. Apoi, într-un soi de conştiinciozitate lăuntrică, verifică toate lumânările. Dacă au flamă. Dacă nu. Iar toate astea, într-un ritual care sfârşeşte prin a-şi cumpăra şi ea două lumânări, din interiorul bisericii, doar ca să-I mulţumească Celui de Sus că şi azi a mai trecut o zi şi n-a murit de foame.
Citește pe Antena3.ro
