Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Păstrez până în ziua de azi nişte prea frumoase linguriţe de argint vechi, care au în vârf câte o micuţă corabie de argint, dar de nuntă oferit de nevinovatul tânăr şi de familia lui, căci tatăl lui fusese amiral şi de câte ori întrebuinţez linguriţele, mă gândesc la acea caraghioasă părere despre România. După cât mi-aduc aminte, ultima toamnă petrecută acasă se împărţi între Rosenau, Coburg şi Sigmaringen, dar numai unele scene mi-au rămas limpede în minte. Îndată ce Nando putu să scape de îndatoririle sale militare, şi de altele de tot felul din ţara lui, se întoarse grăbit la logodnica sa, şi petrecurăm ultima lună a logodnei, făcând mai de-aproape cunoştinţă unul cu altul. Privind acum înapoi, îmi dau seama că întru cât mă privea pe mine, toate simţirile, ideile şi închipuirile mele erau întemeiate pe o părere despre viaţă, pe de-a-ntregul greşită. Eram fericită şi totuşi, neliniştită. Lucru ciudat, nu duceam grija viitorului, eram prea optmistă şi idealistă din fire, pentru a mă teme de ceva, şi apoi toate erau aşa nedesluşite şi eram lăsată în aşa neştinţă de orice chestiuni mai de seamă!... Mama, dacă am judeca-o după ideile noastre de azi, ducea aproape până la absurd dorinţa ca eu să nu înţeleg nimic din realităţile vieţii noastre de azi.
Trebuia să fiu dusă la altar în cea mai deplină neştinţă şi-n aceasta izbuti minunat de bine. Erau clipe în care mi se năzarea deodată în minte că Nando şi cu mine poate nu aveam întocmai aceleaşi gusturi în privinţa tuturor lucrurilor şi că nici nu fusesem crescuţi întocmai la fel. În modul meu nemeşteşugit de a privi toate, eu îmi închipuiam nu ştiu de ce că toată lumea primeşte aceeaşi educaţie, are aceleaşi aplecări, aceleaşi credinţe, aceleaşi obiceiuri şi apucături şi că părerile mamei despre viaţă, religie, educaţie şi celelalte, alcătuiau tipicul mentalităţii tuturor familiilor regale. Aşadar, simţeam o oarecare uimire când logodnicul meu şi cu mine nu judecam despre un lucru întocmai la fel. Soră-mea, Ducky, rosti într-o zi un cuvânt foarte înţelept: “Pentru ea două fiinţe să fie adevărat fericite în căsătorie, trebuie ca amândouă să dea aceeaşi însemnătate aceloraşi lucruri”. E un cuvânt simplu, însă se ascunde într-însul un adevăr nespus de mare. În tot cursul vieţii mi-am adus aminte de aceste cuvinte rostite de ea, când era încă tânără de tot. Ei bine, chiar în acele prime zile de logodnă, Nando şi cu mine nu dădeam tuturor lucrurilor aceeaşi însemnătate.
Noi, copiii, fuseserăm crescuţi, după sistemul specific britanic, într-o mare iubire de sport, căruia îi dam mare importanţă, mai ales în ceea ce englezul numeşte “fair play”. Aceasta însemnează respectarea legilor jocului, oricât te-ar costa ea. Aveam o părere sănătoasă despre viaţă, dar cam neşlefuită, simplistă am putea zice. Dădeam o mare însemnătate frumuseţii corporale şi izbânzii străduinţelor fizice şi ne luptam din răsputeri ca să nu fim bătute la nici un joc, să nu recunoaştem niciodată că suntem ostenite sau descurajate sau că nu suntem în stare să facem ce făceau tovarăşii noştri. Năzuinţele noastre, poate, nu erau prea înalte, dar ajungeau să facă din noi fiinţe pe deplin fericite şi cu suflet curat. Orice străduinţă fizică mi se părea firească, iar vitregia vremii niciodată nu ne-a împiediat să ieşim din casă. “On bravait tous les temps”. Eram nişte mici sălbatice, voinice, şi călăria era cea mai mare plăcere a noastră. Caii jucau un rol neasemănat de mare în viaţa noastră şi nu-mi puteam închipui, cum să-i placă cuiva mai bine să se întoarcă acasă în trăsură, decât să rămână în şa, chiar dacă îl apucă furtuna pe drum. După legea noastră, nu trebuia niciodată să te dai jos depe cal, oricât ar fi fost vremea de rea şi de aspră.
Dar Nando nu era de aceeaşi părere. De ce să-l ude ploaia călare, în loc să stea la adăpost în trăsură, mână-n mână cu logodnica lui, dacă avea la îndemână vreo trăsură? Şi mie îmi plăcea să-l ţin de mână, un cal însă, e un cal şi omul nu trebuie să se lase învins de ploaie; ar însemna că nu joci jocul până la sfârşit şi asta n-ar fi fost felul de a privi viaţa, cum fusesem obişnuite s-o facem. Am descris acest incident fără însămnătate, pentru că zugrăveşte limpede, chipul în care fusesem crescute şi totodată arată că uneori acelaşi lucru n-are, în ochii tuturor, aceeaşi însemnătate.
Citește pe Antena3.ro
