Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Auguste Emile Picot (1844-1918) este unul dintre marii bibliografi ai Franţei – îi datorăm bibliografia exhaustivă a operei lui Corneille, de exemplu –, unul dintre primii care au cules ştiinţific şi au răspândit în Occident folclorul românesc, e cel care a înfiinţat prima catedră de limba română la o universitate vest-europeană (la Paris, în 1875)... Lui Emile Picot, Franţa, ca şi România, îi datorează mult, în plan cultural. Puţini însă îl cunosc într-o altă postură a lui, cea de... spion al lui Napoleon al III-lea la curtea Principelui Carol I. Ca secretar francez al Principelui Carol I, a tras cu ochiul, a analizat şi a trimis informaţiile la curtea imperialăde la Paris, pe masa de lucru a lui Napoleon al III-lea. Codificate sau pur şi simplu strecurate ca nişte informaţii oarecare printre date de interes general sau istorii de familie, relatările sale ajungeau mai întâi la mama sa sau la Madame Hortense Cornu (sora de lapte a împăratului) , de unde apoi erau retransmise la curtea de la Tuileries. Toate aceste scrisori sunt publicate acum pentru prima dată în limba română.
________
Scrisoarea 1 (Partea a V-a)
(către Madame Hortense Cornu)
Bucureşti, 2/14 noiembrie 1866
(continuare din numărul trecut)
Finanţele
Aici, situaţia este foarte nefericită. Totul conspiră, parcă, pentru a epuiza şi ruina Statul. Malversaţiunile miniştrilor, proasta organizare a serviciilor, efectele neplăcute ale legii rurale, ultimii trei ani de foamete, au perturbat grav finanţele ţării.
|mprumutul negociat de Dl. Bălăceanu a produs multe bătăi de cap; el are destule condiţii oneroase în urma cărora ţara se va afla la bunul plac al bancherilor. |n ce mă priveşte, am evitat să mă amestec, oricum, chiar şi prin aprecieri neînsemnate, în problemele băneşti, dar acest împrumut mi-a relevat o eroare incredibilă în practica bancară elementară a celor care se ocupă de afaceri.
Ministrul Mavrogheni care este, totuşi, un om capabil, a fost foarte imprudent dând Dlui Bălăceanu, care habar n-are de mişcarea banilor (a dovedit-o chiar şi în afacerile lui personale) puteri extinse. Auzind de încheierea împrumutului, Mavrogheni s-a gândit că ar fi mai bine să nu-l ratifice; dar iată că Bălăceanu se întoarce la Bucureşti iar ministrul, temându-se că-şi vor spune lucruri neplăcute, îşi ia concediu şi se retrage la ţară, lăsând guvernul într-o situaţie confuză. Eu cred că împrumutul a fost, cu siguranţă, ratificat deşi nu pot afirma public acest lucru. Tot ceea ce ştiu este că Dl Schrayer, asociat la Dreyfus, delegat al firmei Oppenheim se află aici şi că a adus, la Bucureşti, trei milioane de franci, cash, destinaţi primelor vărsăminte.
Nu s-a găsit nimeni în guvern care să ştie să facă un calcul exact al dobânzilor. Unii susţin că ar fi de 16%, alţii le reduc la 14... Eu unul habar n-am care ar putea fi adevarul.
Dar dacă împrumutul e încheiat, ce se va face, totuşi, cu banii? Nu s-ar putea crede că vor fi, într-un fel, rispiţi? Toate serviciile financiare sunt în suferinţă iar bonurile de tezaur n-au fost rambursate. Scadenţa şi dobânzile n-au fost amânate. Lefurile tuturor funcţionarilor au fost reduse şi nu sunt resurse pentru a regla, definitiv, problema mânăstirilor (ale căror bunuri au fost expropiate pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza) şi a furniturilor lui Godillot (furnizor al armatei române pe timpul aceluiaşi Cuza).
Prinţul are, acum, dreptul să bată monedă naţională; ar fi de dorit să uzeze cât mai curând de acest drept si de a bate monede fracţionare ale piesei de 5 franci cu titlul de 835 miimi de argint, titlu care va face posibilă, fără mare sacrificiu, conversia numerarului metalic de orice provenienţă care circulă acum în ţară. România va putea să bată doar puţine sau chiar să nu bată deloc piese de 5 franci cu titlul de 900 miimi de aur, având ca monedă legală valutele similare ale celorlalte naţiuni contractante. Dintr-un alt punct de vedere, intrarea României în convenţia monetară va atrage asupra sa şi asupra guvernului atenţia întregii Europe. |ncheierea unui tratat ar confirma, de o manieră strălucită, dreptul care i-a fost recunoscut recent Prinţului de către Sublima Poartă iar Împăratul, sunt sigur, ar fi sensibil la acest demers.
Ar fi foarte de dorit, după părerea mea, ca acest proiect să poată fi pus fără întârziere în execuţie şi ca un eşantion din moneda naţională a României să fie expus la Expoziţia Universală din 1867. Iată care sunt ambiţiile de viitor...Dar, ne găsim, încă, în realitatea uneori tristă a prezentului şi sunt destule probleme de rezolvat, probleme blocate, pentru moment.
Primul lucru care m-a frapat la sosirea mea în România au fost consecinţele deplorabile ale nefericitei iniţiative Godillot. O afacere de acest gen nu este doar dezastruoasă pentru ţară, dar este şi o ruşine pentru Franţa. Se întâmplă destul de des, trebuie să mărturisim acest lucru, să întâlnim în străinătate compatrioţi cu care nu ne putem mândri, dar afacerea cu furniturui militare încheiată de Dl Godillot depăşeşte proporţiile obişnuite şi ar pueta discredita complet comerţul francez în această parte a Europei. Temându-mă ca spirite răuvoitoare să nu intenţioneze agravarea situaţiei, am vrut să-mi dau seama, eu însumi şi am examinat de aproape postavul din care se confecţionează uniformele militare. Cu greu aş putea să cred că există în Franţa fabrici în care se fac stofe atat de grosiere; sunt mai înclinat să admit că Dl. Godillot le-a luat dintr-un ţinut barbar!. Există două contracte distincte cu Dl Godillot.; unul cu statul, pentru furnituri militare, altul, cu municipalitatea Bucureştiului, pentru diferite lucrări. E incontestabil că, pentru primul contract, furniturile au fost deja executate şi că nu a contat dacă marfa a fost sau nu de bună calitate; e de ajuns că ea a fost acceptată de către guvern şi că acest accept a facut ca reclamaţia dlui Godillot să aiba un punct de plecare fundamentat. Astfel, vorbind despre sumele vărsate, guvernul nu-i poate contesta creanţa. A se observa, totuşi, că în anii din urmă, Statul putea spune într-un asemenea caz că nu e legat de furnizor printr-un contract “leonin” şi că are dreptul să rezilieze, pur şi simplu, angajamentele luate de ambele părţi.
Cât despre lucrările executate în contul municipalităţii, n-am văzut decât un început nesemnificativ. Iată în ce termeni a fost făcut acest contract:
Godillot se angajează să construiască o piaţă în locul “Sf.Anton”, cu mici magazine din metal acoperite, pentru vânzarea fructelor şi florilor şi o capelă, lucrări evaluate la 300.000 de franci. O altă piaţă, în locul “Hamza”(Amzei), tot din fier, cu magazine şi accesorii, la preţul de 350.000 de franci. Fără planuri, fără devize şi schiţe de arhitect. Totul e lăsat la fantezia antreprenorului. {i ce să mai credem despre o altă clauză din contract: Godillot se angajează să stabilească un scuar în locul “Episcopie” cu o capelă “dintre cele mai frumoase”, în stil grecesc, bazine şi fântână, lucrări evaluate la 250.000 de franci. Poate fi, oare, acesta, ma întreb, un contract serios? Sau este, mai curând, cazul să recunoaştem într-o înţelegere de aşa natură, ceea ce numim “o obligaţie fără cauză?” ({i, plecând de aici, radical nulă?).
Guvernului - îi datorez această recunoastere - doreste sincer să termine cu această afacere. Dar n-ar fi de dorit ca şi Dl Godillot la rândul său să se menţină în normele politeţii, măcar a celei elementare?
Vă trimit, ataşat, Doamnă, o scrisoare a lui Godillot. Veţi putea judeca, după acest eşantion, limbajul şi manierele acestui industriaş. El este unul dintre acei care nu se tem să o ameninţe pe Alteţa Sa, prin formule nesăbuite, că va compromite guvernul.
Prinţul mi-a dat această scrisoare ca să-i formulez un raspuns; am considerat că nu are nimic secret, Alteţa Sa autorizându-mă să fac acest lucru. Doamnă, pentru a vă trimite scrisoarea, mă grăbesc să îndeplinesc cererea Alteţei Sale.
|mi cer iertare, Doamnă, pentru acest lung memoriu sau mai curând pentru aceste ...explicaţii care exced şi prin formă şi prin întindere toate limitele corsepondenţei epistolare. Totuşi, n-am exagerat şi nici n-am trecut cu vederea; am crezut că e mai bine să râmân în zona adevărului. Dificultăţile, fără îndoială, sunt mari, dar trebuie să sperăm că Constituţia va putea fi modificată, mai devreme sau mai târziu şi că Prinţul va avea întreaga libertate de acţiune, astfel încât starea financiară a României se va schimba prompt. Recunoaşterea a produs, deja, în plan intern, un efect extraordinar...
Sper, Doamnă, că veţi scuza libertatea pe care mi-am permis-o intrând în aşa de multe detalii dar trebuie, înainte de orice, să ne dăm seama de ce se întâmplă cu adevărat în ţară. E deja foarte bine că putem vedea răul cu ochii noştri; dacă medicul va fi abil, se va găsi, curând şi un remediu.
Vorbesc despre toate aceste afaceri cu destul de puţină experienţă în domenieu, dar cu o imensă dorinţă de a fi folositor, atât cat îmi permit puterile, şi ţării mele dar şi ţării care îmi oferă ospitalitate. Nu voi avea de aici înainte alt gând şi pot spune că m-am devotat în întregime Prinţului şi noii sale patrii.
|ndrăznesc să cred, Doamnă, că mă veţi susţine pe această cale şi că nu voi avea vreodată o încurajare mai preţioasă ca vorbele Dumneavoastră şi nici recompensă mai scumpă ca aprobarea Dumneavoastră.
Rugându-vă, Doamnă, să-i transmiteţi Dlui Cornu complimentele mele cele mai sincere, nu-mi rămâne decât să reînnoiesc expresia profundului respect şi a întregului devotament cu care am onoarea de a fi umilul şi recunoscătorul Dumneavoastră servitor.
Emile Picot.
P.S. Dacă aceste detalii, mărturiscesc, putţn cam incoerente, vor putea să vă trezească interesul, aş fi fericit, Doamnă, să vă pot da, curând, noi informaţii despre armată şi despre lucrările publice.
(va urma)
Traducere din limba franceză de Tudor Cireş
Citește pe Antena3.ro
