Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ce romantic!, dar știați că nisipurile așezării numite cândva de turci Kara Harman, astăzi parte integrantă din rezervația Deltei Dunării (arie strict protejată pentru biodiversitatea ei unică), sunt purtătoare de bogății inestimabile, curenții Mării Negre depunând aici cantități însemnate de zirconiu, toriu și aur (mai puțin)? Dacă nu aveați habar de această față ascunsă primei vederi a Vadului, deschideți ochii asupra rândurilor de mai jos
Vadu rămâne, dincolo și dincoace de orice semn de mirare, una dintre cele mai izolate, neîmblânzite și fabuloase așezări de pe litoralul românesc, poate chiar din lume. Firesc fie și doar pentru că, agățată în extremitatea nordică a hărții pontice, ridicată din pix la rang de rezervație, sărăcăcioasă și depopulată, aici nu poți ajunge decât rulând demențial cu 5 până la maximum 30 km/h, înjurând cu buzele strânse, să nu-ți muști, dracului, limba prin hârtoapele căscate în asfaltul turnat probabil la ordinul lui Ceaușescu, cândva, când comuniștii plănuiau să stoarcă din granulele fine ale Vadului comori sofisticate. Cel puțin așa am descins noi în cătunul legat administrativ de Corbu, altă peruzea a coastei Mării Negre ce licărește încă, buimacă, printre neoanele tranziției postdecembriste (menționăm că la Vadu se poate descăleca bine-mersi și de pe un iaht ori hidroavion, după buzunar). Șontâc-șontâc, slalom printre craterele din țărână, am adulmecat, cu geamurile coborâte în rărunchii mașinii terorizate de trepidații, aerul sărat din depărtare. „Uite, până și-aici au rămas în picioare furnale și fabrici șchioape! Urâte mai sunt!”.
Știrbii din spatele sârmei ghimpate
Urmărind privirea și vocea arcuite spre zările Vadului (ale cărei margini nu credeam să le mai atingem vreodată), am deslușit siluetele congestionate de soare ale unor uriași de beton hărtăniți de timp și nepăsare. Din lumina de octombrie se deschideau când și când deasupra lor culori și umbre ce le dezveleau ori le acopereau delicat rănile. Un cârd de gâște împiciorogat în prispa satului ne-a vestit sosirea, iar noi am alunecat, razant cu vestigiile muribunde ale industriei comuniste, spre „reședința prințeselor”, culcușul rezervat, în schimbul a 270 de lei, pentru odihna de-o noapte. Am uitat de mastodonții îngenuncheați în inima Vadului și de inutila (azi) lor misiune. Nu pentru multă vreme însă, pentru că odată instalați în albul orbitor al prințeselor nu ne-a mai rămas apoi decât să apucăm, nerăbdători, poteca spre plaja desculță, spre libertate, spre tequila, spre tranchilitate și bucurii mici. Și-atunci, în pripa acestor iluzii, pe stânga, s-au sumețit din nou, cu gurile căscate peste gardul (ferfeniță) din sârmă ghimpată, giganții triști din ciment. „Lasă-i, îi fotografiezi la întoarcere”, m-a îndemnat vocea însoțitoare. Am urcat înapoi în mașină. Gândul la misterioșii coloși l-am purtat însă cu mine mai departe…
Descântecul păstorului ciolănos
Ieșirea din sat și pătrunderea în universul păsărarilor, spre deltă și mirajul plajei, se consumă în două-trei minute de la indicatorul care stabilește sec și dreptunghiular: „Bine ați venit în localitatea Vadu”. Apoi, ați ghicit!, caruselul gropilor se pornește din nou - mai provocator, mai săltăreț, mai intim însă, pe un singur sens. Întâlnirea dintre două autovehicule pe brazda nisipoasă ce coboară spre Vadul pescarilor, o cherhana pripășită în albastrul vântos al mării, e protocolară și alunecoasă: un echipaj e nevoit să aștepte în timp ce celălalt încalecă umerii de colb ai sărăturii. Am executat manevra de mai multe ori înainte să ieșim la liman. N-a zbierat însă nimeni, nici n-a claxonat vreun zbanghiu (Mamaia e totuși departe) și asta în ciuda faptului că pe dalele săltărețe am întâlnit inclusiv păstori turmentați de singurătate ce mânau agale spre sat trei, patru duzini de capre și oi. Din barba ciobanului ciolănos ce deschidea calea mioarelor au coborât spre noi, turiști numa’ buni de muls, vorbe răzlețe, ranchiunoase și încâlcite: „P-aici – și ochii tulburi au țintit o clipă stâlpii înșirați de-a lungul dalelor de beton – era purtat acum ani nisipul bogat în aur. Până colo, jos, la fabrică – și degetul noduros s-a întins tremurând spre uriașii ce fumegau în urmă, spre Vadu -, unde lumea mânca cinstit o pâine. Nu ca acum, când unii o ia de la oraș cu doi bani și v-o vinde vouă cu cinci. Aaaa… - și mâna rahitică a coborât a lehamite pe lângă pantalonii soioși”.
Rosé, tequila și ceai fierbinte
Vânătorii de serenitate au încuviințat îngăduitori descântecul păstorului ciolănos, apoi și-au încleștat nepăsători podurile palmelor pe volane și binocluri, ochind din fuga roților planările grațioase ale păsărilor de pradă. Ținta, urmărită cu abnegație pe ruta București-Constanța-Ovidiu-Năvodari-Corbu-Vadu (cinci ore, cu tot cu minutele alocate unei mese savuroase în port la Agigea, la Golful pescarilor), ni s-a multiplicat în față la bifurcația Bosoanca - Plajă sălbatică-Înainte! - Vadu pescarilor. Pe unde s-o apucăm? Am ales ultima variantă, una care ne-a împlinit așteptările. Nu, n-am făcut baie (doar un botez discret al membrelor inferioare), dar am ciocnit un rosé sec, am ascultat valurile, am râs, am alergat, am și fumat - da -, am lenevit în siajul unei serii molcome împunse când și când de briza răcoroasă. Apoi, după ce-am dat pe gât o tequila înmuiată cu limon și sare, un ceai și un fresh de portocale, am întins-o înapoi spre Vadu. Mesajul consemnat pe o cruce din lemn înfiptă în nisipul ce înconjoară ca un brâu cherhanaua de pe plajă încă freamătă în urechile noastre: „Tu bucură-te că vezi răsăritul și nu mai complica tot ce e simplu”. Amin.
Fantoma fabricii de la Vadu care vântura nisipurile mării în căutare de bogății
Ridicată în plin comunism în urma unor descoperiri uluitoare făcute de geologi – zona nisipoasă Grindul Chituc-Vadu e încărcată de metale rare precum zirconiu, toriu și aur – Întreprinderea de Metale Rare (ÎMR – cum e cunoscută încă local) zace astăzi îngropată în pulbere și uitare. „Ce mai tropăiau ofițerii de Securitate prin Vadu acum câteva decenii. Nu știa nimeni de ce se strânseseră atâția băieți cu ochii albaștri pe la noi, pe aci, prin sărăcia noastră. Nici când a fost ridicată fabrica și am lăsat năvoadele de ne-am angajat cu normă n-am aflat imediat despre ce era vorba. Noi doar cerneam nisipul pe care-l aduceau pe conducte din mare. Celelalte operațiuni erau executate la Glogova ori la Merișani”, rememorează Petre cu voce aspră, îngroșată de tutun.
Trei tone de nisip prețios
Revenit la îndeletnicirile străbune după închiderea Întreprinderii de Metale Rare, după „ce l-or împușcat pă Ceușescu” – după spusele povestitorului -, pescarul își scuipă cu amărăciune în mâinile-vâslă: „Apoi or ișit vorbe că scoatem din nisip aci, la Vadu, aur, uraniu, zirconiu și mai știu eu ce metale prețioase. Vuia cătunul de zvonuri și de gură-cască. O fost și s-o dus, unii cu bogăția, noi cu sărăcia noastră cea de toate zilele”. De remarcat că în perioada de maximă activitate, ÎMR prelucra până la trei tone de nisip doldora de metale rare în opt ore, în fiecare zi. Astăzi, doar uriașii de beton îngenuncheați în praful tranziției mai amintesc de grandoarea de altădată a satului.
Vadu/ Kara Harman – legenda numelui
Se spune că Întreprinderea de Metale Rare din Vadu ar fi fost ridicată de comuniști pe ruinele unei cetăți medievale numite de turci Kara Harman. Sub maldărul de fiare contorsionate și ciment fărâmițat s-ar afla, așadar, zidurile fortificației de la care s-ar fi tras și vechiul nume al satului. „Kara”, în limba turcă, înseamnă „negru”, iar „harman”/„arman” are mai multe conotații. Prima e relaționată cu spațiul/ hambarul/ conacul în care era strânsă recolta unui senior otoman, a doua avea sensul de „rotocol”/ „cerc” la suprafața unei ape, iar ultima indica o ladă în care era depozitat tutunul înainte de a fi prelucrat.
704 de locuitori număra populația satului Vadu la ultimul recensământ, în 2002.
270 de lei am plătit pentru o noapte de cazare la o pensiune decentă din Vadu, la 1 octombrie 2022.
„Tu bucură-te că vezi răsăritul și nu mai complica tot ce e simplu”, mesaj în lemn pe plaja Vadu
Metalele rare precum zirconiu, toriu ori hafniu – localizate în nisipurile grele de pe Grindul Chituc, sat Vadu – sunt utilizate în industria tehnologiilor înalte, de la aeronautică și electronică la cele din domeniul nuclear și cosmic.
„O fost și s-o dus, unii cu bogăția, noi cu sărăcia noastră cea de toate zilele”, Petre, pescar din Vadu
