Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Curentul „Hippies” a apărut la mijlocul anilor 50 ca o mișcare nonconformistă, antisistem, pacifisă și egalitaristă între rase. Tinerii americani nu mai voiau să mai fie luați „cu arcanul” în armată și trimiși în Vietnam, de cele mai multe ori nepregătiți din punct de vedere militar. Apoi s-a observat că primii soldați morți în Războiul din Vitnam erau, toți, de culoare. A intervenit a doua latură a milinatismului Hippies: eliminarea segregării rasiale. Serviciile secrete ale Uniunii Sovietice s-au lăudat, după căderea comunismului că, în realitate, ele au creat această mișcare, finanțând atât Partidul Comunist cât și grupurile anarhiste ale tinerilor americani. Era perioada Războiului Rece, în care americanii își construiau adăposturi antiatomice sub locuințe, iar URSS zgândărea societatea americană cu fitile de panică.
Momentul 0. Elvis Presley, anul 1953: apariția, de nicăieri a unui tânăr de 18 ani, frumușel care cânta „altceva”, care dansa „altfel”, care se purta diferit, dar care a devenit instant un ideal pentru majoritatea tinerilor americani. Era anul în care Elvis a explodat atât în media, cât și în clasamentele muzicale. El, însă, nu a avut niciodată de gând să provoace revoluții. El voia doar să câștige niște bani din muzică, suficienți cât să-i cumpere mamei sale un Cadillac. Însă a șocat. După primele apariții TV, toți voiau să fie liberi ca Elvis, toți își doreau să fie „Elviși”. Fără să vrea, a declanșat un curent care a ajuns să fie manie universală. În paralel cu ce a făcut Elvis pe plan muzical, el a provocat, așa cum spunea Bob Dylan, „Prima scurtare a fustelor, care, înainte de el, măturau mai bine ca mătura”. Însuși Bob Dylan, când s-a hotărât să se apuce de muzică, își dorea să fie „Un Elvis”. Tinerimea americană a vrut, brusc, libertate în primul rând față de părinți. Puștii americani voiau o reformă, o revoluție, o schimbare. Dar nu erau o masă unitară. Nu aveau un „sindicat”, ci erau doar grupulețe izolate de studenți sau liceeni, însă toți clone de Elvis.
Acesta, se laudă rușii, a fost momentul în care serviciile secrete sovietice au găsit oportunitatea destabilizării societății americane. 500 de agenți ruși s-au infiltrat în grupurile de tineri naivi americani și, finanțând petreceri cu mult alcool și droguri din belșug, au creat un fel de mișcare antisistem. Cei 500 de spioni au fost arestați în 1958 și FBI a crezut că omorât din fașă revolta. Doar că tinerii americani nu știau că au fost „manipulați” de ruși și au încercat să ducă mai sus modernizarea.
Surpriza a venit când Elvis a apărut pe coperta unui ziar din Arkansas în postura de recrut în Armata Americană. Fanii au explodat imediat: „Nu-l trimiteți în armată! Noi îl vrem pe scenă!”. Petiția a fost semnată de mai mult de 120.000 de femei și de aproximativ 9.000 de bărbați. Guvernul nu s-a lăsat înduplecat, iar Elvis a făcut armata la o bază americană din Germania. În plus, el chiar și-a dorit să facă armata, ar fi vrut să ajungă chiar și pe front. Pentru cei care nu voiau să mergă la război a fost o dezamăgire. „Unde este dragostea dacă te duci să omori oameni?”.
În cei doi ani, în care a lipsit din „mainstreamul” american, „Elvișii” în așteptare se emancipaseră și își găsiseră alte modalități de exprimare. Muzica a evoluat galopant, aparatura de studio, intrumentele. Din masa de fani Elvis s-au desprins cei care deja voiau mai mult decât Rock anl Roll-ul lui Elvis, o evoluție de la zi la zi. În plus, se aflase că Elvis nu compunea, ci doar interpreta piesele altora, multe din ele fără acordul compozitorului.
Primele victime din Vietnam
Perioada romantică s-a sfârșit brusc în ziua în care cotidianul The New York Times a publicat o poză cu primii militari uciși în Vietnam, iar guvernul american a încercat să ascundă un mare adevăr: toți erau soldați de culoare. În SUA, rarismul era la putere și situația asta a trezit revolta în comunitățile afro-americane. A generat o reacție și a albilor care doreau egalitarismul între rase: „De ce negrii sunt trimiși în prima linie carne de tun”. Pe de altă parte, partizanii războiului susțineau că „America nu poate pierde acest război, deci trebuie să trimitem mai mulți soldați în Vietnam”. Când din Indochina au început să sosească tot mai multe victime, iar aceastea nu mai erau doar de culoare, mulți americani au trecut în tabăra celor care doreau retragerea militarilor.
Citește pe Antena3.ro
Revoluția prin muzică
În 1963, tot The New York Times a publicat un reportaj amplu despre războiul din Vietnam, cu poze în care de vedeau sute de soldați americani uciși, care a oripilat lumea. Apoi a venit Bob Dylan cu al său cântec „Blowin in the Wind”. Mesajul piesei s-a propagat imediat și e considerat momentul nașterii mișcării Flower Power, iar Bob Dylan - „părintele ei”. Interesant este că și Bob Dylan îl avea idol pe Elvis, dar după acest cântec hipioții își doreau să fie „Dylani”, mai ales că Elvis, întors din armată, nu s-a implicat în mișcarea antirăzboi.
În anii care au urmat, mișcarea a luat amploare tot mai mare, iar „Blowin in the Wind” a rămas imnul Flower Power. Toate mitingurile împotriva războiului din Vietnam începeau și de terminau cu piesa lui Dylan.
Concertul, 15-17 August 1969
Până în 1969 fenomenul Hippie atinsese toate zonele. Cultură, politică, viață sociale. Protestele împotriva războiului din Vietnam erau tot mai dese și adunau sute de mii de oameni. Se ajunsese la un vârf al militantismului, se atinsese apogeul și se simțea nevoia unui eveniment care să ducă acest curent social la un nou nivel. Așa a apărut ideea unui concert la care să participe în jur de 100.000 de spectatori, pe un câmp, departe de civilizație. Astfel, patru tineri: Michael Lang, John Roberts, Joel Rosenman și Artie Kornfeld, „copii de bani-gata” ai unor potenți oameni de afaceri din New York, s-au gândit să organizeze de capul lor acest concert, nebănuind nicio secundă ce amploare va lua. Ei, de altfel, nici nu erau militanți antirăzboi, dar au considerat că li s-a ivit o oportunitate să facă o afacere. Sperau să vină 30-40.000 de spectatori. De altfel au tipărit în primă instanță doar 15.000 de bilete, în mai 1969. Apoi au mai tipărit 10.000, apoi alte 10.000. Și astea au fost toate biletele vândute: 35.000. La concert, însă, au fost prezenți un milion de spectatori. Organizatorii, fiind copleșiți de valurile de oameni care tot veneau din toate colțurile Americii, după numai câteva ore au renunțat la ideea de a mai vinde bilete și au declarat concertul liber.
Publicul nu a venit doar pentru muzicieni, sau pentru mesajul antirăzboi. Lumea avea nevoie de o schimbare de abordare în societatea americană, iar aceasta s-a petrecut la Woodstock. A fost finalul unei epoci și începutul alteia. Nu numai muzica s-a schimbat odată cu Woodstock 69, prin trecerea de la „psihidelic” la „progresiv” sau de la baladele Beatles la rock-ul în forță promovat de Black Sabbath. Și libertatea de expresie s-a schimbat, au început să dispară accentele rasiste etc. La Woodstock a fost „libertatea totală”.
De ce a lipstit chiar „părintele Dylan”
Prima zi a festivalului a fost dominată de muzica folk și profund cu un mesaj anti război și, deși Bob Dylan a boicotat evenimentul, toți cei care au urcat pe scenă au cântat câte o piesă de-a lui Dylan. El a refuzat invitația la Woodstock deși ar fi avut onorariul cel mai mare, 10.000 de dolari, o sumă uriașă la acea vreme. „Eu am mesajul meu și războiul meu. Nu știu și nici nu mă interesează cine este în spatele concertului de la Woodstock. Nu mă interesează că mi se cântă piesele. Dar nu este locul meu acolo. Nici nu le mulțumesc, nici nu-i urăsc”, spunea el într-un interviu dat ziarului Washington Post.
A doua zi a festivalului nu a mai semănat deloc cu prima. Deja se produsese schimbarea. Mesajul antirăzboi fusese evocat în prima zi. Acum era momentul în care artiștii să propună „noua ordine” în muzică, iar pe scenă au urcat formații care de-a lungul anilor au avut o mare influență: Creedence Clearwater Revival, The Who, Janis Joplin, Santana sau Jefferson Airplane, încheind cu recitalui lui Jimi Hendrix în dimineața zilei de 18 august
Aniversarea de 25 de ani
De-a lungul anilor au fost mai multe încercări de continuare a ideii din 1969. Până în 1994 toate au avut o amploare foarte mică, uneori concertele s-au ținut și în săli de câteva sute de locuri și au trecut aproape neobservate. Nu mai exista nici motivația, nici spiritul de atunci. Revoluția din 1969 se desăvârșise, se terminase și războiul. Nu mai exista „obiectul muncii”.
Până la aniversarea a 25 de ani, au fost nu mai puțin de 15 mici evenimente tip Woodstock. În 1994, însă, organizatorii au reușit să aducă peste un milion de oameni, de data asta toți plătitori. Au reușit să aducă și nostalgici, dar și public nou, care nici nu era născut la prima ediție. În plus, industria muzicală evoluase în cei 25 de ani, au apărut trupe mari și a fost momentul bine ales al unei combinări vechi-nou. Dintre artiștii care au concertat în 1969 au spus prezent Joan Baez, Crosby, Stills, Nash & Young, Carlos Santana și Joe Coker. Lor li s-au alăturat Metallica, Aerosmith, Red Hot Chilli Peppers și Peter Gabriel. Dar, cel mai important moment a fost recitalul lui Bob Dylan, care a cedat insistențelor și a venit la Woodstock.
Am mai existat o ediție aniversară, în 1999, la 30 de ani, însă aceasta nu s-a mai bucurat de acerlași succes. În plus, nu a fost prezent niciun artist din 69.
S-a încercat și în acest an o ediție aniversară, „Woodstock 50”, în perioada 16-18 august. Însă în urma refuzului mai multor artiști „din vechea gardă” evenimentul a fost anulat.
Sociologii au făcut o comparație între „Revoluția Sovietică din Octombrie a lui Lenin” și „Momentul Woodstock”. Amble revoluții au adus, pentru 20 de ani, „egalitarismul”. Și în URSS, și în SUA. Diferența dintre cele două mișcări a fost abordarea. Dacă în Uniunea Sovietică s-au petrecut crime politice, în Statele Unite mișcarea a fost pornită de o mișcare pacifistă. Moscova a promovat cântece patriotic -războinice „Cine nu este cu noi este împotriva noastră”, în America s-a promovat sloganul „Make love, no War!”, dar ambele au avut un punct comun: mișcările au vrut ieșirea dintr-un război al momentului: Lenin - din Primul Război Mondial, mișcarea Flower Power - din Războiul din Vietnam.
Perioada Flower Power a însemnat Marea Revoluție Americană, o mișcare care a răsturnat cutumele conservatoriste de peste ocean. Totul a pornit de la un cântec, compus de Bob Dylan în 1963, dar promovat de alții, „Blowing în the wind” . În 1963 Dylan era doar un „poet care-și cânta obsesiile”. Nu a știut că prin acest cântec va schimba lumea. A fost nevoie de un cover Ulterior, acest cântec, cu accente filosofice, a devenit imnul antirăzboi al multor generații.
