Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Departe de canicula dezlănțuită! E cald și disconfortul e mare? Ce măsură de siguranță poate fi mai bună decât să te retragi la munte, la răcoare. Mai ales în locul alintat “Polul Nord al verii în România“. Se știe că pe Ceahlău, la Vf. Toaca, se înregistrează anual cele mai scăzute temperaturi din țară în timpul anotimpului călduros. Acolo, pe munte, există și o mănăstire frumoasă, al cărui hram e Schimbarea la față. Sărbătoarea a fost în toi tocmai în acest weekend: a fost praznicul anual cuvenit, de hramul mănăstirii. Pelerini sosiți din toate colțurile țării, părinți cu copii, bunici, chiar și animale de companie. La poalele muntelui s-au servit mici, suc și tot ce are nevoie turistul obișnuit, nu numai credincioșii. A fost bucurie și voie bună, în ciuda temperaturilor caniculare din restul țării. O călătorie aici rămâne însă o bună recomandare și pentru restul timpului, dar mai ales, pe 6 august, când zeci de români urcă în mod special pe vârful Toaca pentru a vedea și un fenomen neobișnuit. Este vorba despre așa-zisa piramidă spațială, mai precis atunci când umbrele muntelui se contopesc într-o formă piramidală, holografică. Există și o explicație științifică care circulă mai mult printre neinițiați. Se spune că intensitatea maximă este chiar pe 6 august. De aceea, mulți români, superstițioși, sunt de părere că pentru a vedea această minune trebuie să înnoptezi acolo sus, pe munte, iar înainte de răsăritul soarelui linia orizontului trebuie să fie senină, fără nori, pentru a putea vedea clar fenomenul.
O destinație ideală în caz de caniculă
Așadar, un weekend pe cel mai răcoros masiv muntos al țării? Ce poate fi mai reconfortant acum, în plină vipie, decât câteva zile petrecute pe masivul Ceahlău? E un pont oferit cu bunăvoință cititorilor. Studiile specialiștilor arată că media anuală a temperaturii se situează aici în jurul a +0.5 grade Celsius, cu mai bine de șapte grade mai puțin față de Piatra Neamț, de exemplu. “Maximul în ce privește temperatura medie multi-anuală se situează la +8.8 grade Celsius și se înregistrează în luna august la Vârful Toaca. Aici media zilelor cu temperaturi mai mici de 0 grade Celsius este de 199 de zile pe an”, se arată într-un ghid al locului. De exemplu, în perioadele caniculare, mercurul termometrului nu depășește cu mult 10-15 grade, pentru că pe văile dintre obcine, în țesătura pădurilor, se păstrează umiditatea și răcoarea. Stația meteorologică e situată chiar pe vârful Toaca. Soarele incandescent își domolea razele rebele chiar pe coasta stâncii, lângă “laboratorul” meteorologului de serviciu. Dacă vrei, intri și probezi acolo faptul că răcoarea e certificată oficial, prin cifre. Dincolo de liziera falnicilor brazi, unde abrupturile închid firul văilor, în mica zonă alpină, clima e aspră, cu temperaturi scăzute și cu vânturi ce izbesc neîncetat culmea. Am probat personal acest lucru. Am fugit pur și simplu de asfaltul topit al orașului scrutând roșul de foc al cerului cocoțat pe vârful sus-amintit, la o aruncătură de băț de cabana Dochia. Răcoarea, dar și frumusețea peisajului recomandă Ceahlăul ca o destinație de căutat, mai ales acum, în plină căldură. Stațiunea Durău de la poale e una cât se poate de OK: mai puțini turiști, în ciuda prețurilor rezonabile (spre mici) și, prin urmare, mai puține fițe. Liniște, departe de lumea dezlănțuită, dincolo de “prea cunoscuta” Vale a Prahovei, atât de la îndemână bucureștenilor. Ceva nou, mai ales pentru cine nu a ajuns aici. |n plin centrul stațiunii se întinde smerită cunoscuta mănăstire pictată de Nicolae Tonitza. O destinație căutată cândva de oamenii de cultură ai țării, scriitori care se trăgeau la răcoare să-și definitiveze în tihnă operele sau pur și simplu să se relaxeze. Zeci de pensiuni noi, un hotel construit înainte de 1989 renovat, altul de patru stele, “Bistrița”, ceva mai pipărat, dar deosebit de agreabil. De exemplu, la Hotelul Brândușa, de două stele, plata unei nopți într-o cameră cu două paturi este de 80 de lei. Trasee la îndemână spre cascada Duruitoarea, spre Izvorul Muntelui, o altă stațiune cunoscută, la cabana Fântânele, și, de acolo, spre vârful Toaca. O excursie nu foarte lungă te poate duce către spectaculoasele Chei ale Bicazului sau Lacu Roșu.
Temperatura scăzută a făcut ca de pe rugii de zmeură abia acum să se scuture floarea
Citește pe Antena3.ro
Eu am ales să mă îndrept pe traseul cabana Fântânele spre vârful Toaca. Mi-am luat câinele din bătătură și toate cele trebuincioase și am poposit încă din start într-un zmeuriș făcând o cură de fructe de pădure gratis. Mai sus aveam să constat că, din cauza temperaturii scăzute, de pe rugii de zmeură abia s-a scuturat floarea. Am trecut prin poienițe de vis scrutând Durăul care se zărea aurit de soare printre crengile verzi de brad. Am admirat “La morminte”, “Căciula dorobanțului”, loc în care câinele a amușinat niscaiva urme de capre și a lătrat la zgomotul înfundat făcut de un râs sau o veveriță. Am trecut pe lângă stânca Panaghia și apoi, în 200 de metri de abrupt, am urcat pe vârful Toaca, la stația meteorologică. {apte munți și șapte văi zăream bătut de vânt și de soare, însă era răcoare. Rămăși fără apă, am coborât și ne-am grăbit către cabana Dochia, unde ne-am încărcat bateriile acompaniați de câinii cabanierului: “Neagra”, “Bătrânul” și, “Ursu”. Apoi, după ce ne-am înfruptat cu brânză de burduf de la cabană, ne-am scoborât abrupt pe traseul spectaculos spre cascada Duruitoarea, o căzătură de apă fascinantă. De acolo, tot pieptiș, sau în vale, ne-am îndreptat spre Poiana Viezuri, scoborându-ne apoi obosiți în stațiunea Durău, ce se îmbrăca deja în hainele Vecerniei, cu mănăstirea aproape. Câteva clase de copii sosiseră în tabără anuală de vară care se face aici. A doua zi, prin centru am zărit câțiva puști din satele din apropiere care urcau și ei spre Toaca.
Tonitza: “Un băiețaș de 5 ani a urcat de 18 ori Ceahlăul în timpul verii”
Lângă mănăstire mi-am amintit ce citisem de curând într-o scrisoare a lui Tonitza de prin 1936, pe când picta mănăstirea, și mi-am dat că aici, la Durău, prea puține s-au păstrat din vechea lume a satului. O lume de tradiții a dispărut odată cu acei oameni. “Septembrie 1934, Schitul Durău...Pentru copiii aceștia de la munte o plimbărică de 15-20 de kilometrie e un fleac. Am cunoscut un băiețaș de 5 ani care în timpul verii acesteia a urcat Ceahlăul de 18 ori împreună cu taică-său, care e călăuză. Nu călare și nici în brațe: permanent pe jos și la urcuș, și la coborâș“. Trecând în timpul slujbei de la Mănăstirea Durău, acolo unde viețuiesc aproape 30 de maici, zăresc un bătrân trecut bine de optzeci de ani. Gândesc că o fi camaradul puștiului prieten al lui Tonița de atunci, dacă nu o fi chiar el.
Seara câțiva petrecăreți se distrau lângă un grătar imens aproape de hotel. Ascultau un acordeonist, muzicant de ocazie. Un muncitor recalificat, pe jumătate cerșetor, adaptat la vremurile de criză pe care le trăim cu toții. “Maestrul” trăgea cu putere de foalele acordeonului mânat de foame și sete. “Muntele și ibovnica” era refrenul lui favorit. Și ca un motiv popular, din cutia cu note parcă izvora pe nepregătite glasul muntelui. Muntele era cel ce-i dădea de mâncare, și nu turiștii miloși care îl omeneau doar cu ce aveau ei chef.
