Roman-foileton: Paişpe (39)

de Viorel Ilişoi | 11 Apr 2011 • 19:22

Jos şireturile şi cureaua!

Aştept pe o bancă în hol. Picioarele îmi tremură de oboseală şi de emoţie. Până acum a fost doar un arest itinerant, cu poliţiştii alături. Acum e capătul liniei. Ştiu. Un plutonier trece prin faţa mea cu doi puştani legaţi mână de mână cu o pereche de cătuşe. Amândoi cu părul îngrijit, îmbrăcaţi ca manechinele din vitrine. Nu e neobişnuit pe aici să vezi în cătuşe oameni despre care n-ai crede că ar fi în stare să scuipe pe trotuar. Imediat vine din urmă, dus de guler, un domn la costum şi cravată. Ca mine. Are buza de jos spartă. E murdar de sânge pe manşete, cum s-a şters la gură, şi pe rever. Se clatină şi s-ar prăbuşi dacă poliţistul nu l-ar ţine zdravăn de guler. Pare un hârţogar plictisit şi plictisitor, străveziu, despre care nici nu ştii când e sau când nu e la serviciu, îl întâlneşti pe stradă şi nu îţi aminteşti unde l-ai văzut şi de ce te salută, şi el, şi nevasta, deşi lucrezi în acelaşi birou cu dânsul. Ce-o fi şi cu ăsta aici? Ce-a făcut?

Toţi trei sunt duşi direct în arest, la subsol. Eu aştept pe bancă. Vreo zece minute. Vine Costică şi mă duce într-un birou de la parter. Mă aşez pe scaun cu diplomatul în faţă, pe masă. E una mare, ovală, de data astă fără fileu la mijloc.

Intră căpitanul care vorbea la telefon când am sosit. Încerc să mă ridic, dar cad la loc pe scaun. L-am tras prea aproape şi nu mai am putere să-l împing în spate cu picioarele, să-mi fac loc. Ofiţerul nu o ia ca pe o lipsă de respect. Pare să se amuze de căzătura mea în fund, ca bobocul.

– Tu eşti ziaristul? Ce-ai făcut, stimabile? Cu ce ocazie pe la noi?

Nu zic nimic. Ce să mai spun? Ei mă arestează şi tot pe mine mă întreabă de ce.

– Scoate tot ce ai în geantă şi în buzunare şi pune pe masă.

Cât golesc eu diplomatul, Costică şi căpitanul vorbesc despre o mărire de salariu. S-a anunţat o creştere, dar a fost doar gargara lui Stolojan. Leul tot scade, salariile stau pe loc. Te trezeşti în fiecare zi mai sărac decât ieri. De la salariu sar la dotările Poliţiei. Costică îi spune căpitanului cum m-a adus la Iaşi cu maşini de ocazie. Dacă arestatul – adică eu – era periculos? Transportul arestaţilor, paşnici sau violenţi, ar trebui să se facă numai cu maşinile Poliţiei. Nu se mai poate aşa. Chiar nu se mai poate. Îl bate gândul să treacă în civilie. Are de la babacul pământ, un tractor, două sute de oi, face agricultură. Are şi bani, nici nu-l freacă nimeni la cap cu ordine, cu alarme, cu mofturi... Şi el cu ce se întoarce acum acasă? Câte maşini mai trec la ora asta, după miezul nopţii, spre Costuleni? Căpitanul îi zice că peste o oră-două pleacă o maşină de-a lor la Bucureşti, o ia prin Vaslui şi îl lasă şi pe el, în drum, la Costuleni. Dacă vrea. Cum nu? Mai bine mai aşteaptă şi merge la sigur decât să dârdâie de frig în barieră pândind o ocazie.

Am scos tot din diplomat şi din buzunare. Căpitanul dă cu mâna prin teancul de hârtii, face un inventar la ochi. Cheamă un subofiţer. Vine cu un registru sub braţ, scoate un formular şi începe să scrie. Frumos ca o învăţătoare. Două cărţi, două dosare conţinând mai multe file scrise la maşină, trei pixuri, un creion, un stilou, un carnet început, un caiet studenţesc scris, o batistă, suma de şase mii opt sute de lei, o pungă de celofan, o bandă pentru maşina de scris, adeverinţă de salariat, şase bilete de tramvai, o rolă de nailon de pescuit, două bucăţi de plumb, un plic cu o scrisoare, o castană, un pliculeţ de zahăr, trei ziare, trei fotografii, documente.

Nu sunt atent la ce scrie subofiţerul. Mă gândesc la pasul următor. Îl ştiu din armată. Eram comandant de gardă. După ce îi goleam buzunarele, îi luam arestatului şireturile, cureaua şi centura. În momentul ăla toţi se înmuiau, parcă le rupeai spinarea. Încep să-mi scot singur cureaua, deşi nu mi s-a cerut. Poliţiştii se uită scurt la mine, fără o vorbă, apoi îşi întorc privirile în altă parte. Degetele îmi tremură. Reuşesc cu greu să trag cuiul cataramei din gaură. Cureau mea de pânză, cu steagul Americii, roasă pe margini şi cu capse lipsă. Când sunt îmbrăcat, vesta şi poalele sacoului vin pe deasupra, nu se vede. Nu contează cât e de giorsăită. Însă aici nu mai pot ascunde nimic. Nu ştiu de ce mă ruşinez mai mult: de curea sau de scosul curelei. O strâng colac, o palmez şi o împing sub ziar. Chiar ultimul număr din "Timpul”, cu interviul pentru care m-a felicitat Ion Raţiu.

Căpitanul, deşi părea că se uită în altă parte, mă vede. Trage cureaua de sub ziar şi, cu o smucitură, o întinde pe masă. O studiază cu un ochi închis pe jumătate. Pune degetul pe paftaua cu steagul Americii.

– Uite, astea sunt gratiile, stelele sunt de la ofiţerii care te păzesc. Ce zici de asta?

Râde. I se pare că a făcut o glumă. E totuşi mai bine decât la încorporare. Tablagiul care ne cotrobăia prin valize la punctul de control mi-a găsit antologia de poezie americană cu steagul Americii pe supracopertă. Mi-a dat cu cartea în cap de câteva ori, să-mi intre bine conţinutul, şi mi-a confiscat-o. I-am zis să păstreze doar supracoperta, dar n-a vrut, a zis că şi cartea e contaminată.

Acum ar trebui să trag repede pe mine pielea de rezervă, să îi răspund cu o poantă adevărată. Însă nu pot. Nu pot face asta când îmi ţin pantalonii cu amândouă mâinile să nu cadă.