Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
O beţie generală, fără băutură
– Hai noroc!, i-a răspuns unul din spatele meu. Când s-a întins din spate să ia paharul, şi-a strecurat mâna pe sub braţul meu, mi l-a săltat cu putere, aşa că m-am trezit şi eu cu mâna în aer, iar nea Filimon, cu un profesionalism desăvârşit, mi-a plasat prompt un păhărel gol între degete. L-am strâns din reflex, ca să nu cadă jos, şi atunci nea Filimon m-a apucat de încheietură şi mi-a împins paharul la gură: "Hai, bea, şi tu, că e pe gratis”. Iar eu, ce era să fac?, m-am prefăcut că beau, m-am şi lins pe buze după aşa bunătate de vodcă, sau ce-o fi fost, că nu mai băusem niciodată. I-am întins paharul ochelaristului, râzând, poate vă e poftă!, dar el s-a dat jumătate de pas înapoi şi altcineva, răsărit în acelaşi loc, mi-a luat paharul şi l-a golit încă o dată.
– Nimic avem, nimic bem!, a spus insul, destul de tare cât să fie auzit câţiva metri împrejur.
S-au mai strâns câţiva în faţa meselor cu pahare şi chiftele. Să bea şi ei nimic. S-au întins după pahare, dar nea Filimon le-a dat peste mâini. Să stea cuminţi la coadă. Că este nimic pentru toţi. Să nu se lăcomească. Dar regula e regulă, nu se bea nimic fără chiftele. A mai lăsat de la el, a zis că nu la unul, nu la două, dar la trei pahare trebuie să ia omul şi o chiftea.
– Care bea, care vrea? Banu’ jos, dă un leu pentru-o chiftea!
– Filimon, eşti nebun. Te-ai îmbătat. Ce-ai băut azi, Filimon?
– Un vermut mic. Şi în rest, nimic.
– Dă-ncoa un nimic dublu şi-o pârjoală.
– Şi mie un rând!
– Şi mie!
Pe terasă erau mulţi beţivi care-şi aşteptau tremurând porţia pe ziua aceea, dar şi unii care n-aveau ce face şi se opriseră la un un pahar de vorbă, că băutură... Peste ei s-a revărsat un val gălăgios, ieşit de la cinema "Luceafărul”, de peste drum. Comenzile săreau de peste tot ca floricelele de porumb. Oamenii cereau, râzând, nimic şi chiftele. Nea Filimon nu râdea. Sobru ca valeţii din bancurile cu aristocraţi englezi, trecea printre mese cu tava cu pahare goale, urmat de o chelneriţă cu chiftelele. Lăsa paharele cu aperitivele aferente şi încasa banii. Un morman de chiftele a dispărut cât ai zice peşte, dar imediat au apărut altele în loc, din baracă. Băutură nu mai era de trei zile, dar aprovizionarea cu chiftele se făcea neîntrerupt.
– Nimic la masa asta!
– Încă una la băiatu’!
– Şi aici una, ospătar!
– Şi aici!
La aproape toate mesele se ciocneau şi se dădeau peste cap, în joacă, pahare goale. O veselie subită, aţâţată de clinchetul paharelor, îi cuprinsese pe toţi. Când nea Filimon reveni la cartierul general ca să-şi împrospăteze încărcătura de pahare şi chiftele, cineva îl întrebă dacă nu dă şi pe datorie.
– Nu se poate. Aici e gestiune, cetăţene, nu-i joacă. Îţi ajunge atât cât ai băut. Vezi să nu te-mbeţi!
– Nu ne îmbătăm noi, nu te teme, că suntem învăţaţi cu nimic, a strigat altcineva.
S-au auzit hohote de râs, apoi brusc, pentru o clipă, nimeni n-a mai scos un sunet.
În clipa aceea ochelaristul m-a apucat de braţ şi m-a tras deoparte, până la gard. Nu înţelegeam ce are, ce i-a venit aşa, dintr-o dată.
– Calmaţi-vă, e doar o glumă.
– Da. Însă una care se cam îngroaşă.
Mi-a zis pe un ton milităresc să stau acolo. Nu-l mai recunoşteam. O dungă de furie îi tăia fruntea între sprâncene şi două guri de puşcă i se deschiseseră, negre, în spatele lentilelor. S-a dus la nea Filimon şi i-a spus ceva la ureche. Apoi au dispărut amândoi în baracă. A ieşit în uşă după câteva minute şi mi-a făcut semn cu mâna să mă duc şi eu acolo.
Înăuntru, printre stive de navete cu sticle goale, erau patru mese de fier, ca acelea de afară, însă acoperite cu feţe de masă. Pe trei mese şedeau, clădite până în pod, lădiţe de plastic cu chiftele de peşte. Mirosea de peste tot a peşte. Mă simţeam ca Iona păşind în burta unei balene de tablă eşuate în centrul Botoşaniului. Ochelaristul mă aştepta la cea de a patra masă, de lângă bar. M-am aşezat în faţa lui. Între noi era o sticlă de vermut aproape plină. Nea Filimon a turnat în pahare şi a ieşit fără să scoată o vorbă. Misteriosul meu urmăritor din acea zi a tras de alături o lădiţă de chiftele, a pus-o pe masă. Am tresărit tăcut şi alb când insul mi-a şuierat cu bucurie:
– Avem carne! Alege şi tu care-s mai proaspete.
Venisem cu ochelaristul să beau o vodcă şi, poate, să mănânc doi-trei mici, dar iată că aveam în faţă ceva cu etichetă de vermut şi un metru cub de chiftele de peşte, nişte gogoloaie cu un gust vag de peşte prăjit. Nu mai mâncam chiftelele obligatorii de pe la cârciumi nici în zilele când, ca personajul lui Hamsun, din "Foamea”, ronţăiam o aşchie de lemn ca să-mi înghit saliva. Măcar atât. De obicei erau aşchii de creion.
Creioanele erau printre puţinele lucruri care nu lipseau niciodată din geanta de umăr, nedezlipită de mine, un organ extern cu funcţie vitală. În geanta de voiaj era toată averea mea de atunci: caietele cu încercări literare, câteva cărţi şi nişte haine de căpătat. Doar măzgălelile mele contau. Să le fi pierdut, aş fi murit pe loc.
Citiţi: Roman-foileton: Paişpe (4), Paişpe (5), Paişpe (6), Paişpe (7), Paişpe (8)
Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe
Citește pe Antena3.ro
