Rugă pentru bisericile călătoare

Ca niste sanii cruciate alunecand pe talpi de lemn unse cu mir si sfumate cu tamaie, bisericile calatoare ne par, mereu, acele bizarerii de arhitectura dotate cu puteri aproape mistice, capabile sa-si paraseasca locul unde au fost ridicate si sa se aseze, la zeci si sute de kilometri departare, pe alt pamant, unde sa ia viata de la capat.

Avem, in Romania, nenumarate astfel de constructii imprastiate pe intregul cuprins al plaiului. Paradigma lor, ca si istoria lor, tine seama de vechime, dar si de cauzele care le-au facut sa umble de colo-colo. Unele au fugit din Transilvania de tunurile generalului Bukov pana in Tinutul Buzaului, altele au plecat din Muntenia ca sa ajunga la Muzeul Satului din Bucuresti ori au fost alungate, dramatic, de la munte la mare.

Cea mai veche "calatoare" din spatiul romanesc si de pe continent pare a fi insa prima biserica a Putnei, asezata la intrarea pe teritoriul manastirii, in imediata vecinatate a bisericii parohiale. Povestea ei are o stransa legatura cu infiintarea statului feudal Moldova. Traditia spune ca Dragos Voda, venind din Maramures, a pus bazele unei formatiuni statale in nordul Romaniei de azi, ridicand, intre altele, in 1346, in satul Volovat, langa Suceava, o bisericuta din stejar gandita si ca necropola.

122 de ani mai tarziu, biserica a fost stramutata de Stefan cel Mare la Putna, pentru a servi ca lacas de inchinare pentru comunitatea monahala infiintata aici in timpul constructiei Manastirii Putna. Transportul bisericii de la Volovat la Putna s-a facut cu care cu boi; ele au dus, barna cu barna, scandura cu scandura, structura bi­sericii astfel conceputa incat, intr-o situatie extrema, sa poata fi dezasamblata si reasamblata in timp scurt. A contat foarte mult si faptul ca la compunerea elementelor de sustinere nu s-au folosit cuie, ci s-a lucrat cu mare mestesug, prin imbinari potrivite si dopuri din lemn.

Prima oara cand am vizitat Biserica lui Dragos si am scris despre ea, aceasta se afla in pericol de a se degrada galopant, in special din cauza infiltratiilor de apa si a insectelor care distrugeau lemnul. Restaurarile facute se dovedisera insuficiente pentru a pune la adapost monumentul, cu tot efortul muzeografei Erica Croitoru, dar si al unor pelerini, intre care Printul Charles al Marii Britanii. Revenind, dupa mai multi ani, la Putna, ne-am lovit de aceeasi perspectiva sumbra privind viitorul bisericutei din lemn. In plus, Erica, muzeografa, totuna cu sotia preotului Croitoru din parohia Putnei, se calatorise si ea, mutandu-se, laolalta cu grijile restaurarii, in loc cu verdeata...