Şcoala a început fără profesori suficienţi şi cu manuale vechi

În urmă cu 20 de ani, la 17 septembrie 1990, şcolile din învăţământul preuniversitar şi-au început cursurile. Noul an şcolar a debutat destul de tensionat, pe fondul schimbărilor politice din ultimele luni, care avuseseră repercusiuni şi în educaţie.

Responsabilii Ministerului Învăţământului şi Ştiinţei au organizat o conferinţă de presă cu câteva zile înainte de începerea anului şcolar, în care au prezentat opiniei publice probleme arzătoare ale domeniului. Principalele aspecte dezbătute au fost prezentate în ziarul Adevărul.

În primul rând, învăţământul secundar se confrunta cu o lipsă acută de cadre didactice calificate. Această problemă nu existase până în 1989, întrucât profesorii erau repartizaţi după obţinerea examenului de licenţă. Dacă refuzau să se prezinte la post, nu primeau o slujbă în alt domeniu decât cu mari intervenţii şi riscau să fie acuzaţi de "parazitism social". Astfel, multe cupluri căsătorite, construite în timpul facultăţii, au fost nevoie să locuiască la zeci de kilometri distanţă, victime ale unor repartizări arbitrare. Un alt fenomen deranjant pentru absolvenţii de universităţi au fost repartiţiile în zone îndepărtate faţă de localităţile de origine. După Revoluţie, profesorii au căutat să rezolve aceste probleme, reunindu-şi familiile sau întorcându-se acasă. Ministerul le-a făcut o concesie, permiţând transferul fără examen de titularizare.

Fiecare s-a descurcat cum a putut. Însă la începutul anului şcolar 1990/1991, politica de transferări neplanificate şi-a arătat "colţii" - multe şcoli, mai ales în oraşele mici şi în mediul rural, au rămas fără cadre specializate. Inspectoratele judeţene au căutat soluţii de "avarie", apelând la învăţători, la profesori pensionaţi sau, în cel mai rău caz, la absolvenţi de liceu. Aceştia din urmă nu aveau nici un fel de pregătire pedagogică, urmând să se perfecţioneze la cursuri postliceale pe parcursul anului şcolar. Situaţia cea mai dificilă se înregistra în judeţele Harghita, Covasna şi Mureş, unde şcolile cu predare în limba română erau "cam goale", cum se exprimase Hans Otto Stamp, secretar de stat în Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei. Cea mai mare parte a elevilor şi profesorilor români fuseseră obligaţi să părăsească şcolile pentru a face loc claselor cu predare în limba maghiară. O comisie parlamentară se afla la faţa locului, pentru a găsi o soluţie în chiar zilele premergătoare începerii anului şcolar.

Pe lângă lipsa personalului didactic, învăţământul preuniversitar se confrunta şi cu penuria de săli de clasă. De circa un deceniu nu se mai alocaseră fonduri pentru construcţia unor clădiri noi, iar cele existente aveau un grad ridicat de uzură. Ca un factor agravant al problemei, în iarnă ministerul decisese reducerea numărului de elevi dintr-o clasă, plus diminuarea săptămânii de şcoală la cinci zile. Astfel, conducerile şcolilor au fost nevoite să repartizeze elevii în trei schimburi.

După datele ministerului, învăţământul preuniversitar avea nevoie de 36.700 de săli noi de clasă. O altă problemă acută la începerea anului şcolar 1990/1991 a fost lipsa manualelor. Majoritatea erau reeditări şi nu fuseseră încă tipărite, deşi ministerul alocase deja 300 milioane de lei. Debusolada a fost cauzată de mai mulţi factori, după cum justifica Constantin Floricel, directorul Editurii Didactice şi Pedagogice, într-un interviu pentru ziarul România liberă. În primul rând, multe titluri fuseseră retrase din tipografii, întrucât Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei a decis depolitizarea manualelor. De zeci de ani, cărţile pentru un an şcolar erau comandate şi tipărite în anul precedent. Aşa se întâmplase şi cu manualele pentru anul 1990, care fuseseră pregătite încă din 1989. Însă schimbările politice cauzate de Revoluţie a făcut necesară regândirea multor manuale, de la cele de citire pentru clasele primare până la manualele de Filosofie, Economie sau Istorie pentru liceu.

Aşadar, pentru anul şcolar 1990/1991, ministerul pregătise 375 de manuale, din care a retras nu mai puţin de 200 după Revoluţie, pentru depolitizare. Acestea au trebuit culese, corectate şi tipărite într-un timp scurt, producându-se blocaj. Ritmul a fost încetinit şi de unele probleme de personal din industria poligrafică. Profitând de noile prevederi legislative, aproximativ 1.500 de tipografi s-au pensionat. Nu s-au găsit imediat înlocuitori, iar noii angajaţi nu aveau experienţa necesară unui ritm alert al editării manualelor. Până la 17 septembrie 1990 fuseseră tipărite 220 de titluri, dintre care 122 pentru clasele I-VIII (considerate prioritare de minister) şi 98 pentru clasele IX-XII. În total 18 milioane de exemplare, din necesarul planificat de 25 de milioane.

Situaţia cea mai neobişnuită era la manualul de Istoria românilor, întrucât corpul acestuia trebuia modificat total. Întrucât istoricii nu au reuşit să se mobilizeze pentru a scrie o nouă variantă, ministerul a decis reeditarea manualului lui Petre P. Panaitescu pentru clasa a VIII-a secundară din 1942. Nu a fost nevoie de prelucrare tipografică, întrucât cartea lui Panaitescu a fost reprodusă prin fotocopiere, exact după modelul din perioada interbelică. Noul manual de Istorie urma să deservească orelor pentru clasele a IV-a, a VII-a şi a XII-a.