Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dacă Marea Britanie, Franța, Olanda, Portugalia sau Spania au fost puteri coloniale care au supt resursele unor țări/regiuni mai slab dezvoltate, SUA au început, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, să își contureze rolul de superputere mondială, care se simte îndreptățită să intervină în afacerile interne ale altor state. Un prim astfel eveniment a avut loc tocmai în China. Președinții Franklin Pierce și James Buchanan au girat participarea SUA la alianța internațională constituită de Marea Britanie și Imperiul Francez, care aveau ca scop interese comerciale și delimitarea unor sfere de influență în Extremul Orient, la mijlocul anilor 1800.
De-a lungul secolului al XIX-lea, comerțul cu mărfuri din China a fost extrem de profitabil pentru negustorii europeni. Din cauza restricțiilor comerciale impuse de Dinastia Qing, care a permis comerțul maritim doar în Canton (Guangzhou) și l-a supus monopolului imperial, comerțul cu bunuri de larg consum de valoare mică vândute de britanici a devenit nerentabil. În schimb, comerțul chino-britanic a ajuns să fie dominat de mărfuri de mare valoare, cum ar fi ceaiul (vândut de China către Regatul Unit) și argintul (vândut de britanici chinezilor). În decursul unui interval de 50 de ani, Anglia vindea în China bunuri în valoare de 9 milioane de lire şi importa produse chinezeşti în valoare de 27 milioane de lire, diferența fiind plătită în argint.
Drogurile, monedă de schimb
În căutarea altor posibile mărfuri care să echilibreze balanța comercială cu China și care să frâneze fluxul de argint dinspre Imperiul Britanic, englezii s-au hotărât să recurgă la opiu. La începutul secolului al XIX-lea, Compania British East India a descoperit o nouă formă de plată, foarte ieftină: semințele de mac.
Milioane de chinezi, dependenți de opiu
Milioane de oameni erau deja dependenți de consumul de opiu, iar cum consumul şi dependența mergeau mână în mână, autoritățile Dinastiei Qing erau din ce în ce mai îngrijorate de acest obicei nociv, care amenința funcționarea societății. Balanța comerțului a început să se încline decisiv în favoarea Angliei, după ce opiul a înlocuit cu succes argintul ca modalitate de plată în comerțul cu China. Odată cu cantitățile masive introduse de britanici în scopul echilibrării comerțului, drogul a devenit larg răspândit. Alarmat de inversarea fluxului argintului și de răspândirea dependenței de opiu, guvernul Qing a încercat să pună capăt comerțului cu droguri, dar eforturile sale au fost complicate de corupția oficialilor locali.
Vânzările de opiu în mari cantități de către britanici începuseră în 1781, dar între 1821 și 1837 livrările au crescut de cinci ori.
Chinezii instituie pedeapsa cu moartea pentru negustorii de droguri
În 1839, Împăratul Daoguang l-a numit pe Lin Zexu guvernator al Cantonului, cu scopul reducerii și eliminării comerțului cu opiu. Lin Zexu a cerut ca toate cantitățile de drog să fie predate autorităților chineze și ca toți negustorii străini să semneze un act prin care se angajau să nu mai comercializeze opiu, sub sancțiunea pedepsei cu moartea. El le-a forțat mâna britanicilor, închizând canalul de acces spre acest extrem de profitabil comerț. În total, 20.000 de lăzi de câte 55 kg au fost predate și distruse începând cu 3 iunie 1839.
Britanicii reacționează și pornesc ofensiva
Cum această situație nu le convenea deloc britanicilor, a fost declanșat Primul Război Anglo-Chinez (1839-1842), cunoscut sub denumirea de Primul Război al Opiului. Războiul s-a încheiat în 1842, cu Tratatul de la Nanking, prin care China a acordat Regatului Unit compensații și a permis deschiderea a cinci porturi și cedarea insulei Hong Kong. Însă englezii tot n-au fost mulțumiți și au declanșat Al Doilea Război al Opiului (1856-1860). De data aceasta, au intervenit și francezii, și americanii. Marile puteri cereau, pe lângă legalizarea comerțului cu opiu, permisiunea recrutării de muncitori coolie (forță de muncă ieftină), deschiderea întregii Chine pentru negustorii occidentali și exceptarea mărfurilor importate de la plata taxelor interne de tranzit. Într-o tentativă de a-și extinde privilegiile în China, Regatul Unit a cerut autorităților Qing să renegocieze tratatul de la Nanking, pe baza statutului lor de „națiunea cea mai favorizată”. Printre cererile britanice se numărau și suprimarea pirateriei, dar și permisiunea ca un ambasador britanic să fie prezent permanent la Beijing și ca versiunile în limba engleză ale tratatelor să predomine față de versiunile lor în chineză. Curtea regală a dinastiei Qing a respins în totalitate cererile britanice, franceze și americane.
Citește pe Antena3.ro
Final de război. Beijingul, prădat și incendiat. Tratate costisitoare pentru asiatici
Națiunile „civilizate” distrug impresionantele palate și opere de artă ale chinezilor
În ianuarie 1857, în Hong Kong, s-a încercat otrăvirea superintendentului comercial britanic, Sir John Bowring, și a familiei sale. Brutarul a pus însă prea multă otravă în aluat și victimele au vomitat suficient de rapid și suficient de mult încât să scape.
A fost un nou motiv pentru britanici să reacționeze. Imperiul Francez, Statele Unite și Imperiul Rus au primit cereri din partea englezilor pentru a forma o alianță. SUA și Rusia au trimis emisari la Hong Kong pentru a oferi asistență britanicilor și francezilor, deși fără mare ajutor militar.
Britanicii și francezii și-au unit forțele sub conducerea amiralului Sir Michael Seymour și au ocupat Guangzhou spre sfârșitul lui 1857. Coaliția s-a deplasat apoi spre nord pentru a ataca forturile Taku de lângă Tianjin, în luna mai 1858. O lună mai târziu, prima parte a războiului a luat sfârșit cu cele patru tratate de la Tientsin, semnate cu Regatul Unit, Franța, Rusia și SUA. Au fost deschise încă 11 porturi pentru comerțul cu Occidentul, iar cele 4 state au primit dreptul de a înființa legații diplomatice în Beijing (care atunci era oraș închis), dreptul vaselor străine de a naviga liber pe râul Yangtze, dreptul străinilor de a călători în regiunile interioare ale Chinei (până atunci destinații interzise); plata unei despăgubiri de război de către China către Regatul Unit și Franța, în valoare de 8 milioane de taeli de argint pentru fiecare. La 28 mai 1858, s-a semnat separat Tratatul de la Aigun cu Rusia privind revizuirea frontierei ruso-chineze. Rusia a anexat malul stâng al Amurului și a cucerit o zonă a coastei Pacificului unde apa nu îngheață și unde a fondat ulterior orașul Vladivostok, în 1860.
Mongolii, aliați ai chinezilor, opun rezistență fermă
În iunie 1858, la scurt timp după ce curtea Qing a acceptat tratatele, unii miniștri l-au convins pe Împăratul Xianfeng să reziste presiunilor occidentale. La 2 iunie 1858 Xianfeng a ordonat generalului mongol Sengge Rinchen să păzească cetățile Taku de lângă Tianjin. Acesta a adus piese de artilerie, dar și 4.000 de călăreți mongoli. În iunie 1859, după o zi și o noapte de lupte, britanicii pierduseră șase vase. Convoiul s-a retras, fiind acoperit de tirul americanilor conduși de comandorul Josiah Tatnall. În vara lui 1860, o forță anglo-franceză formată din 11.000 de britanici și 6.700 de francezi, cu 173 de vase, a plecat din Hong Kong și a capturat orașele-port Yantai și Dalian, pentru a închide golful Bohai. Apoi au efectuat pe 3 august o debarcare la Beitang, la circa 3 km de cetățile Taku, pe care le-au capturat după trei săptămâni, pe 21 august. O lună mai târziu, în bătălia de la Palikao, 10.000 de soldați ai lui Sengge Rinchen, inclusiv cavaleria mongolă de elită, au fost complet anihilați după mai multe șarje frontale împotriva grosului forțelor anglo-franceze, care au pătruns în Beijing la 6 octombrie. Cu armata distrusă, Împăratul Xianfeng a plecat din capitală, lăsându-l pe fratele său, prințul Gong, să se ocupe de negocieri.
Orașul Interzis scapă ca prin urechile acului
Soldații anglo-francezi din Beijing au început să prade Palatul de Vară și Palatul Vechi imediat, distrugând tot ce le ieșea în cale, deși imobilele imperiale erau pline de opere de artă de mare valoare. S-a discutat și distrugerea Orașului Interzis. Trimisul rus, contele Ignatiev, și diplomatul francez, baronul Gros, au acceptat doar arderea Palatelor de Vară, deoarece era „mai puțin controversată” și nu avea să pericliteze semnarea tratatelor. Tratatul de la Tianjin din iunie 1858 a fost în cele din urmă ratificat de fratele Împăratului, la 18 octombrie 1860, care a pus capăt războiului.
Ce au câștigat marile puteri. Rușii au rupt o bucată din Manciuria
Convenția de la Beijing conținea: deschiderea Tianjinului ca port comercial; cedarea Districtului 1 al Kowloonului (lângă Hong Kong) Regatului Unit; libertatea de credință în China; dreptul navelor britanice de a transporta muncitori chinezi la muncă în America și în Caraibe; alte despăgubiri către Regatul Unit și Franța; legalizarea comerțului cu opiu. După două săptămâni, Ignatiev a obligat guvernul Qing să semneze un „tratat suplimentar de la Beijing” prin care ceda rușilor teritoriul de la est de râul Ussuri (parte din Manciuria Exterioară).
Americanii: puține gloanțe, multe beneficii
Implicarea SUA în conflict nu a fost una substanțială, însă, la final, americanii au putut deschide o ambasadă la Beijing și au căpătat avantaje comerciale. Fără să tragă, practic, prea multe focuri de armă și fără a se angaja în luptele de pe uscat, ci efectuând doar tiruri de artilerie de pe navele lor militare, Statele Unite puneau cât se poate de hotărât piciorul în Asia.
