"Sursele" lui Tismăneanu

FANFARONII LUI BĂSESCU ● File dintr-o posibilă istorie a neobolşevismului românesc  
Recenta campanie electorală a folosit în mod obsesiv trecutul ca armă politică. Ea nu face altceva decît să continue "decomunizarea" începută de Băsescu în 2006. "Umerii" sociologului Tismăneanu, pe care a fost pusă "temelia ştiinţifică", sînt însă şubrezi.

FANFARONII LUI BĂSESCU ● File dintr-o posibilă istorie a neobolşevismului românesc  
Recenta campanie electorală a folosit în mod obsesiv trecutul ca armă politică. Ea nu face altceva decît să continue "decomunizarea" începută de Băsescu în 2006. "Umerii" sociologului Tismăneanu, pe care a fost pusă "temelia ştiinţifică", sînt însă şubrezi.

Liderii "strategiei" electorale de a folosi trecutul în slujba viitorului candidaţilor au fost pe departe PD-L-ştii, care l-au făcut pe Sorin Oprescu conducătorul minerilor din 13-15 iunie 1990, iar pe Ion Iliescu "puiul" lui Dej şi Ceauşescu. Această mişcare are la bază "comisia ştiinţifică" pusă pe roate de Băsescu cu sprijinul sociologului Tismăneanu, prezentat ca un "guru" al istoriei noastre.

ÎN CONFLICT CU DEMOCRAŢIA. Cînd şi-a depus candidatura la statutul de membru al Uniunii Europene, România s-a angajat să respecte o serie de norme democratice ale acestei instituţii, printre care şi o corectă abordare a trecutului în discursul istoric şi politic. Încă din anii ’50, "părinţii fondatori" ai UE au decis ca istoria să nu mai fie o armă în mîna scriitorilor sau politicienilor, pentru a nu se mai ajunge la un război mondial pe tema "răfuielilor cu trecutul". Această normă a devenit valabilă şi pentru fostele state comuniste care au dorit să se integreze în Uniunea Europeană după 1989, pentru a nu se crea conflicte între "ex-i" şi "dizidenţi". Mai ales că mişcarea comunistă avea zeci de membri în Parlamentul European! Tocmai de aceea, Uniunea Europeană a dat de fiecare dată cîştig de cauză foştilor demnitari comunişti, care fuseseră demişi din funcţii publice pe criteriul apartenenţei la partidul comunist sau la servicile secrete înainte de 1989. Cel mai cunoscut caz de acest fel este Sidabras-Dziautas contra Lituania, cînd Curtea Europeană de Justiţie le-a dat dreptate celor doi foşti agenţi KGB, deoarece li se îngrădise dreptul privind egalitatea şanselor la angajare şi li se încălcase intimitatea vieţii private prin expunerea excesivă în presă a demiterii lor din funcţiile pe care le deţinuseră.

CÎRPACII ISTORIEI. Bineînţeles că o evaluare a trecutului comunist trebuia făcută şi în România după 1989. Ea a fost ratată însă, deoarece s-a dovedit că atît politicienii "de dreapta", cît şi intelectualii "neo-progresişti" avuseseră legături strînse cu partidul comunist sau cu Securitatea! Şi ce-au zis ei – "haideţi să ne jucăm – cu cine vrem noi – de-a anticomunismul, că jocul  l-au inventat... comuniştii!".

Primul model – "Istoria României" scrisă în 1947 de către "un colectiv" de autori în frunte cu Mihai Roller. Ilegalist emigrat în "patria libertăţii sovietelor", de profesie autodidact, Roller a revenit în România după război, uns de sovietici cu autoritatea "istoricului oficial" şi recunoscut ca atare de obedienţii români. Din fotoliul de academician, "istoricul numărul 1" al anilor ’50 tăia şi spînzura în istoria noastră, demascînd mai cu seamă "exploatarea burghezo-moşierească" şi pe "călăii" ei. Înconjurat de un grup de tineri şi mai puţin tineri servili, "istoricul" fără studii de specialitate împărăţea deasupra istoriei românilor. Orice prostie debita, odată "oficializată", era citată cu sîrg de toţi aceia care voiau să intre în "lumea bună" a "oamenilor de ştiinţă, artă şi cultură" ai vremii.

Peste o jumătate de secol, istoria se repetă. Dac-a ţinut atunci, de ce să nu mai ţină? – şi-o fi zis Traian Băsescu. De data aceasta, alt "istoric" emigrat din România – tot fără studii de specialitate –  a fost importat din "patria democraţiei" de azi şi declarat "number one" printre autohtoni. Ales "să condamne crimele trecutului" împreună cu "colectivul" lui –  instituit  în numele "societăţii civile" (denumirea ce şi-au luat-o singuri în zilele noastre urmaşii celor ce vorbeau "în numele poporului") –, spusele lui Tismăneanu sînt citate acum mai ceva ca zicerile lui Stalin din vremea lui Roller.

MULŢI CITEAZĂ, PUŢINI PRICEP. Îşi pune cineva întrebarea ce s-ar întîmpla dacă un jurnalist din zilele noastre s-ar apuca să scrie un editorial unde ar comenta viitorul apropiat al României după începerea războiul cu japonezii (sau bulgarii ori ce i-o mai fi trecînd lui prin minte acolo), citînd ca sursă un interviu pe care i l-ar fi luat preşedintelui Băsescu sau altui înalt demnitar, fără să publice un rînd din "sursa" invocată? Pare incredibilă situaţia în care un ziar sau un post de televiziune ar difuza public asemenea "informaţii" chiar într-o hulită piaţă media, ca a României.

Nu şi cînd e vorba de Vladimir Tismăneanu, ale cărui "surse" reproduc, în mare parte, absurditatea exemplului mai sus amintit. Căci capul "comisiei ştiinţifice" pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România "lucrează" în argumentarea afirmaţiilor sale cu "surse" imposibil de consultat altfel decît... în şedinţe de  spiritism. Lui – scrie el în notă de subsol – i s-ar fi spus (cel mai des  de propria-i mătuşă Cristina Boiko!) acel "adevăr". Iar el, unicul depozitar al "secretului" transmis pe cale orală (de regulă cîte-un zvon la al cărui capăt nici măcar nu se află "intervievatul"), ni-l "vinde" nouă, în cîte-o lucrare "ştiinţifică". Rămîne doar să-l credem "pe cuvînt". Căci "interviurile" lui Vladimir Tismăneanu n-au fost vreodată şi nu sînt nicăieri publicate. Deh, surse istorice rare! Adică imposibil de consultat ori verificat! Ca vorbirea cu morţii ori sfinţii ce numai "aleşilor" li se arată!  

RADIOŞANŢUL Personal am purtat o corespondenţă detaliată cu Vladimir Tismăneanu pe tema "interviurilor secrete". S-a ferit să descrie "metodele ştiinţifice" personale folosite  sau motivul pentru care nu le-a publicat pînă acum! Să fim serioşi însă! Toţi avem discuţii cu familia, colegii sau cunoscuţii pe anumite teme, însă de aici pînă la ştiinţificitatea informaţiilor primite mai este cale lungă!  Iar "cunoscuţii" citaţi de  Tismăneanu sînt personaje cu funcţii ce interziceau "discuţiile neorganizate" despre partid. Din cei şapte ani de-acasă, Vladimir Tismăneanu a învăţat însă că românii înghit orice e poleit şi inscripţionat pe meleaguri străine.

Repetînd greşeala îaintaşilor, lumea academică şi cercetătorii abilitaţi s-au ferit să dea deschis "vot de blam" Raportului Tismăneanu, respingîndu-i calitatea ştiinţifică, deşi riscurile de-acum sînt incomparabil mai mici ca-n anii ‘50. Dar dacă lor nu li s-au luat funcţii ori leafă, de ce să se lege la cap?! Iar la toamnă o luăm de la capăt! Poate vedem "Raportul lui Tismăneanu" manual pentru şcoală şi bibliografie obligatorie pentru funcţionarii publici şi dezbaterea electorală. De "spiritul de sacrificiu" al "istoricului" pentru "luminarea" minţii şi vieţii românilor, nu ne îndoim: e autentică moştenire de familie.

Oportunism pentru eternitate

Ca şi Horia-Roman Patapievici, Vladimir Tismăneanu a trebuit să "lupte" pentru imaginea sa de democrat după căderea comunismului, avînd în vedere că părinţii lor fuseseră emisarii lui Stalin în România. "Reţeta" la modă în acele timpuri era "via Monica Lovinescu". După ce-i făceai o vizită la Paris şi-i intrai în graţii, te puteai considera "spălat" de "trecutul odios" şi declarat apt de "reeducarea" celorlalţi. Spre ce ţintă? Nu contează decît să fii în frunte. Aşa s-a gîndit şi Tismăneanu, proclamîndu-se pentru o perioadă monarhist,  informaţie pe care ne-o furnizează tot Monica Lovinescu, în Jurnalul său pe perioada 1990-1993, la pagina 256. Acum e "băsescian". Mîine sub ce siglă va sluji, oare?