Domnule Băsescu, acolo unde dracu' şi-a înţărcat copiii, există un sat al oamenilor stafidiţi. Nu, n-aţi trecut niciodată prin zonă, pentru că nu avea rost să traversaţi o pădure cu şerpi, broaşte şi nămoluri, pentru nişte "boşorogi". Aţi fi mizat doar pe 12 voturi. Oamenii din cel mai bătrân cătun s-au pregătit. Să încheie socoteala vieţii chinuite cu pensii nenorocite. Domnule preşedinte, aveţi un mesaj. Şi un pachet de biscuiţi. E tot ce v-a putut trimite Snamăna, după vizita poştaşului.
Vestea micşorării pensiilor cu 15% a ajuns la Snamăna puţin mai târziu. Nu toţi oamenii îşi permit televizoare. Nu în cătunul celor mai vârstnici cetăţeni din Vâlcea. Şi aşa rupţi de lume, octogenarii şi-au făcut cruce. Şi la masa cu şuncă şi ceapă, şi pe drumul plin de lighioane unde nici carul cu boi nu trece. La Snamăna, "asistaţii" statului vor mânca ciulini.
Cu pâine, desigur. Atât pot face cu "imensa" pensie, pentru care zeci de ani au slugărit patriei. L-am găsit pe Nedelcu pe drumul acela, cu şerpi sub pietre, salamandre şi nămol. Era cu desaga în spinare. A îndesat în ea buruieni de sezon, cu gândul la luxul din Cotroceni.
"Domnul Băsescu să nu mai fie lup de mare, cum a fost odată. Să nu mai mănânce el oi şi alţii ciulini. Să vină la noi cât e verdeaţă, să mâncăm toţi acelaşi lucru", spune gâfâind Ion Nedelcu, un bătrân care 42 de ani a lucrat în montaj. Pentru ca azi să trăiască din nimic. Satul bătrânilor e înfundat între dealuri. Nici în campania lui peşte nu se deplasează careva acolo. Un candidat ar putea smulge doar 12 voturi. De care mai bine se lipseşte decât să facă vreo investiţie. De timp, de bani, de omenie.
"Probabil, în următorii ani, satul o să dispară, pentru că populaţia este îmbătrânită. În ultimul an s-au înregistrat două naşteri. Restul, decese. Aici, la Snamăna, dacă mai sunt 15 gospodării cu vreo 20 de oameni. Cel mai tânăr are 65 de ani. Ei încă nu cred că se taie din pensii. E o crimă să îi laşi cu bani doar de-o pâine", spune dezamăgită Maria Dina, primăriţa comunei Runcu.
Tatăl trecătorului cu desagă are 86 de ani. Nici el nu ştie cum de i-a apucat. Mai ales că nu mai vede. Stafidit la chip, nea Stan îşi duce ultimii ani din viaţă cu nici 500 de lei. L-am găsit la masă. Mâinile acelea crustate, cu unghii negre, lovite, duceau la gură nişte slănină, un cub de brânză şi pâine de acum trei zile. Cu muşte pe deasupra. Bătrânul cocoşat abia mă aude, abia mă zăreşte. De slab ce este, ochii i-au intrat în cap parcă. Şi cântăreşte cât un adolescent.
"Am suferit patru operaţii. Am prostată, reumatism, amigdalită şi altele. Am muncit 40 de ani în pădure, pe munţi. Am fost sluga care dormea noaptea cu un acoperiş de cetină deasupra capului. Acum, banii îmi ajung de pâine, de nişte medicamente. Aş vrea să-l văd pe domnul preşedinte... Să-i spun că am trecut prin multe", îmi şopteşte lăcrimând Stan Nedelcu, în timp ce-şi frânge degetele. Am uitat să spun. Ca să nimeresc la căsuţa veteranului, m-am cocoţat pe dealuri cu poteci strâmte, unde iarba te îmbracă. Unde uneori apare ursul. Unde poştaşul poate ajunge, poate nu. Unde Salvarea sau maşina pompierilor nu urcă. Pentru că nu vine niciodată.
Dacă nu te-afunzi în mormanele galbene, proaspăt înmuiate de ploaie, dacă nu te umpli de căpuşe şi cedezi nervos, poteca te duce spre curtea bătrânei Vişan. Nu poţi intra decât printr-o crăpătură dintre uluci. Ca să vezi ce? O mamaie necăjită. Care boceşte sprijinită de gard. Care ar cere olecuţă mai mult de la guvernanţi, deşi nu se poate îmbrânci în stradă. Pentru că nu există una. "Am plâns şi parcă m-am roşit aşa la faţă când am auzit. Eu nu am nici un venit, doar bărbatu' ia o amărâtă de pensie, deşi de la 30 de ani e bolnav.
Nu l-am votat pe preşedintele acesta. S-o spun pe-a dreaptă, Băsescu mi s-a părut beţiv! Dar Dumnezeu ştie de fiecare... Ne-o vedea că am muncit şi ne-am crescut copiii prin mărăcini", mărturiseşte Olimpia Vişan. Haosul crizei financiare a făcut ca aceşti asistaţi ai statului să nu-şi mai primească ajutoarele sociale. Abia acum se împart cele de anul trecut celor 43 de beneficiari. E adevărat. Trebuie să te vâri în această mizerie pentru a vedea cum trăiesc părinţii, bunicii noştri... sau moşnegii nimănui.
La Snamăna nu poţi povesti despre alimentarea cu apă, cişmelele stradale, îmbunătăţiri, extinderi, monumente, telefonie digitală, internet, proiecte, speranţe. Pentru că ţi s-ar răspunde acelaşi lucru: "Ce minunat ar fi să se gândească cineva şi la bătrâneţile noastre...".