"Tată, dac-ai şti... a fost sublim, tot oraşul a ieşit în stradă"

"In timp ce povesteste, Gheorghe Gindila ramane cu ochii pierduti undeva in departare. E un om in pu­terea varstei, abia a implinit 50 de ani, dar parca s-au scurs pe deasupra lui toate puhoaiele timpului. Are parul alb, mainile ostenite, umerii putin plecati inainte, iar cand vorbeste se opreste des si ofteaza din adancul rarunchilor. «Mi-am dorit atat de mult un copil, iar Dumnezeu mi l-a dat exact asa cum mi l-am dorit. Si atat de mult am tinut la el, incat nu ma pot impaca nici astazi cu gandul ca nu va mai veni niciodata acasa». E pensionar de boala, a avut un infarct urat inca in martie 1988 si se mira cum de a putut supravietui pierderii fiului. «Nu era mai bine sa mor eu in locul lui?», intreaba retoric in timp ce ochii i se ingusteaza a jale, iar buzele schiteaza un nou oftat.

Il evoca pe Danut in cuvinte pline de tandrete si duiosie, rostite cu un glas stins, de parca prin plecarea lui i-ar fi plecat si propriul suflet. Era un baiat cum nu s-a mai pomenit. Inalt, frumos, vesel, talentat, iubitor de natura, prietenos si bun ca painea calda. N-o spune numai el, ci toti cei care l-au cunoscut. Ca dovada ca la inmormantare s-a adunat atata lume, de nu mai incapea pe strada. Mai ales tineri, prieteni si colegi de generatie, cei cu care mergea in excursii la munte (prilej cu care Danut devenea sufletul intregului grup) ori cu care juca fotbal pe maidanul de la Ciresica (partide organizate de asemenea de el). Caci fotbalul a fost una dintre ma­rile lui pasiuni inca din prima copilarie. A jucat in echipele scoli­lor, in partidele oficiale, unde a pri­mit o gramada de diplome, apoi a fost le­gitimat la CSU Mecanica Sibiu si, in timpul stagiului militar, la ASA Craiova. N-a abandonat jocul decat in mo­mentul cand s-a angajat ca lacatus me­canic la Drapelul Rosu (dupa ce a ter­minat Liceul Independenta si a facut armata) si cand singur a re­cu­noscut ca «nu merge si cu fotbalul, si cu serviciul».

"Veniti cu noi!"
In ziua de 21 decembrie 1989, Dan era in schimbul de dimineata. Au­zise si el, ca si ceilalti muncitori, ca in oras s-a pornit manifestatia, dar pri­misera ordine severe de la condu­cere sa nu paraseasca intreprinderea cu nici un chip. De altfel, usa de la in­trare fusese zavorata cu un drug de fier, ca nu cumva vreunul sa simta tentatia de iesi in strada. Masuri de securitate zadarnice, caci indata ce coloana de demonstranti s-a oprit in fata fabricii si s-a auzit chemarea «Veniti cu noi!», drugul a cazut (dat la o parte chiar de Danut) si cei curajosi s-au alipit multimii. A marsaluit apoi in coloana pana seara tarziu, cand a venit acasa frant de oboseala, dar cu sufletul plin de bucurie. «Tata, dac-ai sti... a fost sublim, tot orasul a iesit in strada». Tatal l-a privit cu mandrie parinteasca, dar nu si-a putut reprima o anumita teama. «Te rog, Danut, sa nu faci vreo prostie», i-a spus inainte de a merge la culcare.

A doua zi, Dan a confectionat un steag negru, de carpe, si s-a dus direct la militie, unde stia ca avea sa se dea marea confruntare. Ca si ieri, a fost unul dintre animatorii protestului, evidentiindu-se prin curaj, initiativa si spirit organizatoric. La un moment dat s-a urcat pe un TAB care se im­pot­molise in mijlocul multimii si, ri­di­cand bratele in sus, a inceput sa scandeze lozinca zilei: «Fara vio­lenta!». Dar tocmai cand multimea a preluat refrenul, un glont tras de nu se stie unde a izbit blindajul TAB-ului si a ricosat la radacina coapsei lui Dan. S-a lasat instinctiv pe vine si si-a dus palma la rana. Pentru moment aproape ca n-a simtit vreo durere, a vazut numai cum sangele tasneste din carnea sfartecata de glont si-i imbiba pantalonul. L-a cuprins o usoara ameteala.

Periplu prin spitale
A fost dus intai la dispensarul din Hi­podrom, unde o asistenta a incercat sa-i panseze rana. Apoi, pentru ca hemoragia nu i se mai oprea, a fost tri­mis la sectia de urgenta a spitalului. Spre seara l-a vizitat mama, iar cu tatal a vorbit la telefon. «Fii linistit, draga tata, ca nu-i decat o gaura cat un bob de strugure. Ma panseaza si vin acasa». Dar n-a fost sa fie asa. Rana s-a infectat si a trebuit sa fie operata de mai multe ori. Dan a plutit, in cele zece zile in care a ramas in spital, intre deziluzie si speranta, intre du­rere si alinare. Doctorii spuneau me­reu: «copilul scapa», chiar si o co­mi­sie venita de la Bucuresti n-a dat de la inceput un verdict total negativ. Erau insa zile tulburi, care-si ras­fran­geau efectele si in randul personalului medical. Surorile se temeau sa aprinda lumina in saloane – se zvo­nise ca teroristii patrunsesera in spital si incepusera sa traga in bolnavi si in personalul medical. Il pansau la lumina lanternei, cu degetele in­ghe­tate de frica. La una dintre operatii, cand a fost nevoie de sange pentru transfuzie, nici una dintre asistente nu s-a incumetat sa mearga pana la labo­rator. S-a dus mama lui Dan, care, fireste, a ramas la capataiul lui, in spital, pana in ultima clipa.

In ziua de 2 ianuarie 1990, trupul lui Dan a refuzat sa mai lupte pentru supravietuire. Infectia s-a deplasat spre interior, a atins mai intai rinichii, apoi celelalte organe vitale, a devenit septicemie si a invins. Viata s-a scurs din el ca un tipat de pasare. A ramas numai rasul lui debordant plutind deasupra locurilor prin care a umblat, chemand parca si astazi la o partida de fotbal pe maidanul de la Ciresica ori la o excursie spre crestele Cibinului..."
text publicat de Vasile Avram in cartea "Zeul din labirint – Sibiu, decembrie 1989