Teodora Ionescu: “Aş respira fără folk, dar ar fi păcat!”

Obligaţi să trăiască mai puternic decât ceilalţi oameni, să ardă în permanenţă, ca să facă loc unor alte acumulări, oamenii de radio, de televiziune, sunt altfel, iar Teodora Ionescu, realizator de emisiuni radio la Radio Bucureşti e o flacără vie.

Obligaţi să trăiască mai puternic decât ceilalţi oameni, să ardă în permanenţă, ca să facă loc unor alte acumulări, oamenii de radio, de televiziune, sunt altfel, iar Teodora Ionescu, realizator de emisiuni radio la Radio Bucureşti e o flacără vie.



Omul moare când încetează să mai fie copil, de aceea a trăi viaţa într-o perpetuă uimire devine imperios necesar. Prima întrebare pe care i-am adresat-o Teodorei a fost dacă îşi mai aminteşte duminicile din copilărie. “Cele mai frumoase duminici erau cele de la bunica de le Valea Voievozilor, de lângă Târgovişte. Mama a avut încă şase fraţi. La sfârşit de săptămână se strângeau cu toţii acolo. Îmi revine mereu în minte masa din curte, acoperită cu o faţă... de masă, normal, care, nu ştiu de ce, mi se părea mie foarte elegantă. Sigur că era una de duzină, dar mătuşa mea (sora cea mare a mamei, “şefa” casei) o folosea numai când veneau musafiri, şi probabil de aceea... După masa de prânz era un fel de linişte pe care nu cred că am mai trăit-o de-atunci. Bărbaţii (la un vin, evident) jucau table sau cărţi (şepticuri, tromboane, de-astea uşoare), iar “cucoanele”, cu cafeluţele în faţă jucau rummy. Când m-am făcut mai mare, de pe la 10-11 ani intram şi eu la masă şi eram foarte mândră. Nu ştiu, era un fel de armonie, cum ziceam, de linişte după care mai tânjesc şi acum... Mi se părea mie că atmosfera era cam ca în romanele interbelice, probabil că de-asta... La Bucureşti, acasă în Rahova unde m-am născut, duminicile erau parcă mai monotone. Mai cu lecţii pentru luni, mai cu copiii prin curte sau pe stradă... Asta deşi, ai să râzi, vara, şi noi mâncam afară, iar dacă aveam musafiri, mama punea o faţa de masă identică. Dar era altceva”.


“VIZITE”. Care a fost prima staţie importantă din viaţa Teodorei? “Nu ştiu, poate eşecul la facultate (medicină), care, paradoxal, mai mult m-a bucurat. Da, pentru că mi-am dat seama că nu eram făcută pentru meseria asta, deşi nu mă obligase nimeni să o aleg. Mă îndreptasem spre ea din considerente sentimentale, puerile. Nu intru în amănunte pentru că, cinstită să fiu, nu-mi face nici o plăcere. Bref!  A fost ca un fel de eliberare. Am lucrat în proiectare până în ’90, după care la radio. Între timp am făcut regie la Şcoala Populară de Artă, am făcut parte din Clubul de la Ora 7, pe care îl păstorea Aurel Gherghel, şi care se ocupa de concerte rock şi folk, din trupa de cenaclu a Ateneului Tineretului, citeam, scriam, mergeam foarte des la teatru... Am mai dat o singură dată la teatru, tot la regie, dar, evident am picat şi mi-a trecut. În general, cum zicea un amic, în anii ăia nu aveai alternativă. Ori te duceai în bibliotecă (la modul generic, evident), ori în cârciumă. Ei bine, le-am “vizitat” pe amândouă, dar fără excese în ceea ce priveşte al doilea loc. Cum să-ţi spun, pentru mine, dragul de cârciumă era, de fapt, dragul de socializare, de taclale pe teme mai mult sau mai puţin deştepte, de tocat cea mai recentă carte citită sau cel mai recent spectacol văzut sau album ascultat, ăsta era sensul… Dar să nu crezi că eram eu într-o gaşcă de elită. Nu, cam asta făcea toată generaţia mea”.


CURAJ. “Ca orice adolescent normal din anii aceia, ’68 – ’72. Cu chiul, cu îngrăşat porcul în ajun de teză sau când nu aveam notă, cu hăhăieli şi mişto-uri la adresa profesorilor care nu ne plăceau… Nu m-am remarcat cu nimic. N-am fost strălucit la învăţătură dar nici prostii fundamentale nu am făcut… mediocritatea întruchipată…
 (râde) Sa învăţ limba germană. A fost un chin de patru ani. La început nu mi-a plăcut, iar când mi-a venit mintea la cap, era prea tărziu. Vorbesc de gramatica limbii germane. Este mult mai simplă şi, mai ales, mult mai exactă decât a noastră, e ca la matematică, dacă vrei. Tocmai de-aia, dacă nu stăpăneşti baza, 1+1=2, şi vrei să o iei de la jumătate… mai greu!
Aşa, la modul general, m-aş sfătui, poate, să am mai mult curaj. Adică să fac mai multe dintre lucrurile pe care simt că aş putea să le fac, şi mai ales la timpul lor”.
Un burete. “Cum am dat cu nasul de undele radio? Simplu. În ’90, prin vară, în biroul în care lucram se asculta “Antena Bucureştilor” postul public local, care tocmai se inventase de puţin timp. La un moment dat, făceau anunţuri că vor colaboratori. Un coleg (căruia îi mulţumesc şi în gând ori de câte ori am ocazia) s-a tot ţinut de capul meu să încerc. Şi m-am dus… Ţin minte că primul material pe care l-am scris avea patru pagini şi ceva, ceea ce era foarte mult. Evident că mi s-a tăiat peste jumătate din el şi am intrat să-l citesc în direct. Vreau să-ţi spun că aproape îl învăţasem pe din afară. Dar de emoţie tot m-am bâlbâit un pic! Mai am şi acum înregistrarea… Încet, încet am început să fac teren, să învăţ ce şi cum să fac cu înregistrările pe care le aduceam, şi aşa mai departe. Mi-a plăcut din prima şi îmi aduc aminte că eram ca un burete. Încercam să asimilez tot ce vedeam la ceilalţi. Stăteam ore întregi în radio fără să fac nimic concret. Doar ca să mă uit şi să învăţ. Primul domeniu pe care m-am “specializat” a fost Protecţia consumatorilor. Multă vreme am avut o rubrică zilnică pe tema asta. O înregistram, pentru că mi-am dat seama destul de repede că nu sunt în stare să vorbesc în direct din cauza emoţiilor. Asta deşi fusesem pe scenă, faţă în faţă cu publicul de multe ori cu poezele, mici rolişoare în şcoală… dar era cu totul altceva. La microfon eşti singur. Nu comunici nici cu un potenţial partener, nici cu publicul din faţa ta. Ori eu eram obişnuită cu tipul ăsta de reacţie. Am scăpat de emoţiile astea distructive în momentul când am conştientizat cine sunt sau cine ar trebui să fiu eu la microfon.
Aşa că primul program în direct l-am făcut abia prin ’94, în duminica de Paşti şi am stat trei ore pe post. Greu, cu emoţii mari, dar a ieşit destul de bine pentru un începător. De atunci am tot făcut”…


VALORI. “Care a fost cea mai frumoasă întâlnire din carieră? Nu ştiu… dacă m-a marcat ceva, acel lucru a fost chiar normalitatea din comportamentul vedetelor, valorilor autentice, deşi (sau tocmai de aceea) sunt absolut conştiente de cota pe care o au. De la Aura şi Corina şi Margareta, sau Joan Baez, nu ştiu, John Anderson sau Tori Amos, toţi se comportă absolut firesc. Nu au fiţe tocmai pentru că ştiu foarte bine că nu în ele stă valoarea lor. Dar dacă trebuie să vorbesc despre o întâlnire esenţială, cu adevărat esenţială, aceea a fost cea cu Lucica şi Marin Moraru. Doi oameni absolut senzaţionali luaţi separat, dar şi o familie extraordinară. Nu poţi să-ţi imaginezi cât de bine te poţi simţi lângă ei şi mai ales, mai ales câte ai de învăţat! Mare noroc să poţi fi în preajma lor!
Ce m-aş face fără folk, fără rock? Aş respira în continuare. Cinstit! Nu zic “vai, aş fi distrusă, viaţa mea profesională ar fi sub semnul întrebării” sau ceva de genul ăsta? Dar e simplu. Mi s-a întâmplat de mai multe ori să mi se taie macaroana cu brutalitate când îmi era lumea mai dragă, aşa că nu mai am patetisme, nici măcar mirări pe tema asta. Revin doar la condiţia de fan pur şi simplu. Pe asta nu mi-o poate fura nimeni. Sigur, ai un gust amar când o prietenă îţi povesteşte că în autobuz nişte tipi îşi aminteau de “Folk Pur şi Simplu” (emisiunea pe care o făceam) la peste doi ani de la scoaterea ei din program. În concluzie, aş putea respira, dar… ar fi păcat.
Ce te supără, ce te enervează? “Incompetenţa în funcţii de conducere manifestată agresiv şi fără argumente. Ceva de genul: «Faci aşa că aşa am hotărât eu! Altfel o încurci!»” Ce te face să zâmbeşti? “Prostia, până să devină agresivă”. Crezi că ai prins trenul care trebuia în viaţă? “Cu siguranţă”!