Ucraina, mon amour!

Sambata, trebuia sa fiu la sfintirea unei biserici romanesti din Ucraina. Eram invitat impreuna cu alti ziaristi si variati patrioti de mica si mare anvergura la Hagi-Curda sau Camasovca, o comuna compact romaneasca.
Am plecat vineri noapte din Bucuresti si lucrurile au mers bine pana la frontiera moldo-ucraineana, la punctul Giurgiulesti-Reni, unde am ajuns pe la sase si ceva de dimineata. O prima surpriza pentru cei 130 de romani care voiau sa se duca la tarnosire a fost cand ne-au anuntat ucrainenii ca pe cracul lor de vama e o pana de curent si ca trebuie sa asteptam. Am facut asta cam doua ore, cat sa ne dam seama ca am pierdut cel putin prima parte a slujbei, care incepea la zece. Dupa aia ne-a parvenit o veste care ne-a lasat paf. Cica intr-un microbuz din grupul nostru sunt doua persoane indezirabile pe teritoriul ucrainean.

Coleg cu "terorista"
Ma gandeam ca, fara sa-mi dau seama, sunt implicat intr-o miscare terorista menita sa proclame Bugea­cul independent sau sa submineze asa de tare statul ucrainean, incat acesta sa se sparga in mii si mii de cioburi, incepand fix de la Reni. La un moment dat, un granicer ucrainean cu o sapca atat de mare ca semana cu un OZN i-a chemat pe "suspecti". Am ramas mut de umire, cei doi erau colega mea de la Jurnalul National Simona Lazar si sotul ei, jurnalistul de radio Valentin Tigau. Ca intr-un roman politist, am ajuns la concluzia ca sub identitatea Simonei, care este sefa departamentului "Gastronomie" de la Jurnalul, se ascunde un fel de James Bond cu fusta, in misiune sa fure reteta ultrasecreta a borsului pescaresc ucrainean.

Poate chiar mai rau, este un terorist international si prin intermediul oalelor pe care le manipuleaza artistic prin redactie traficheaza uraniu, iar sarea pe care o utilizeaza poate sa provoace antrax. Dupa ceva timp, periculosii mei prieteni au fost scosi din cladirea vamii si expulzati, pe propriile picioare, in Republica Moldova. Am apucat sa vorbesc cu Simona la telefon si mi-a spus ca are, fara sa stie, interdictie de intrare in Ucraina inca din 2009. Pe atunci, ea si Valentin, care era cores­pondent al Radio Romania Actualitati, au scris in Jurnalul mai multe reportaje culturale din Basarabia de Sud despre intelectuali romani, preoti si ansambluri folclorice. Mi-am spus in barba ca asta e o mare vina, ca face parte dintr-un complot mondial.

Sarmale reci
Pe cei doi colegi i-a luat si i-a depus la Galati chiar o masina a Mi­nisterului de Externe ucrainean, aparuta intamplator sau nu cand ei se pregateau de un mars fortat. Pentru noi, "dezirabilii", au mai urmat zeci de minute de asteptare. Au trecut re­lativ repede doar oficialii care se duceau la Hagi-Curda, un senator al puterii si un secretar de stat de la MAE. Ni s-a dat drumul abia pe la 11, iar cand am ajuns la biserica proaspat sfintita slujba se terminase de ceva vreme, se sfarsise si programul folcloric, nu mai erau decat niste localnici, care ne-au omenit cu sarmale si s-au bucurat sincer ca pot vorbi romaneste cu noi. In afara de ei, misunau prin zona cateva zeci de militieni cu pulane, care ne priveau fix, atat de fix, incat sarmalele care se racisera in asteptarea noastra ne lunecau greu pe gat.

Ostilitate sau tembelism?
Cum timpul deja ne presa si trebuia sa ne intoarcem in tara, ne-am intors spre Reni cu un scurt popas la Ismail, oras foarte frumos, de altfel. Aici, iar am dat de necaz. Fiindca o fata, basarabeanca, din grupul nostru gasise o posibilitate sa ajunga acasa, la Chisinau, cu o masina venita la Hagi-Curda, am mai fost obligati sa petrecem vreo doua ore la Reni. Organizatorilor grupului li s-a spus ca lista din autocar e incompleta si ca trebuie sa o scoatem pe fata de undeva sau sa facem rost de o declaratie autentificata a ei. Numai interventia energica a consulului roman de la Odessa ne-a salvat. Am ajuns la Bucuresti ca vai de noi duminica, la sase de dimineata, dupa doua nopti nedormite.

Habar nu am de ce au procedat autoritatile ucrainene asa cu noi. Nu mi-am dat seama daca nodurile in papura pe care le-au tot fabricat tin de tembelismul unor oficialitati locale sau erau niste acte de ostilitate ordonate de undeva de sus. Pana la urma nu eram decat niste oameni care ar fi vrut sa participe la o manifestare cultural-religioasa a unora de aceeasi nationalitate cu ei.

"N-am crezut ca ciclul nostru de reportaje din comunitatile romanesti sud-basarabene, documentate si scrise in urma cu doi ani, vor provoca atat de tare autoritatile statului vecin (si prieten), incat sa ne puna interdictie pe teritoriul lor. Am scris despre toate aceste realitati cu sentimentul ca ele intr-o zi vor putea fi indreptate. Astazi, 16 iulie, am aflat cu stupoare ca am interdictie in Ucraina. Pentru cinci ani, incepand cu 2009. De ce? Raspunsul autoritatilor nu a fost foarte clar. Celebrul articol 8 din regulamentul de trecere a frontierei in statul ucrainean spune doar ca unul dintre "organele de forta" statale a luat aceasta decizie. Organe de forta – respectiv militie, graniceri sau SBU (securitatea ucraineana). Am tot fost intrebata in ultimele ore daca nu am presimtit ceva. Daca stau bine si ma gandesc, ar fi trebuit sa presimt. Inca din 14 februarie 2009, orele 7:45, cand, in piata de peste din Odessa, un necunoscut mi-a zambit, fotografiindu-ma. Nu stiam atunci ca zambetul era fals si nici ca fotografia avea sa ajunga piesa de dosar la securitatea ucraineana", spune Simona Lazar.
Ministerul roman de Externe a anuntat ca va face demersuri pentru clarificarea situatiei create de autoritatile ucrainene care nu au permis accesul colegilor nostri.