Ultima flacără a romănismului

Din doi artişti s-a născut un alt artist, Cristofor. Dumnezeu l-a dăruit cu talent, inteligenţă şi modestie, ca pe părinţii lui. La 15 ani de la decesul mamei şi tatălui său, Cristofor vorbeşte despre căt de puţin este cinstită memoria acestor romăni adevăraţi.

• Jurnalul Naţional: Au trecut 15 ani de la dispariţia părinţilor tăi. Ce a rămas in urma lui Ion şi a Doinei?

Cristofor Aldea Teodorovici: Consider că a rămas o mare bogăţie, un tezaur muzical, un tezaur de cultură pe toate planurile - o simbioză intre poeziile lui Adrian Păunescu, Grigore Vieru, Ion Hadărcă şi ale multor altor poeţi cu ideile muzicale ale compozitorului Ion Aldea Teodorovici, cu preţuirea spiritualităţii romăneşti. Unul dintre cele mai importante lucruri care au rămas in urma lor este faptul că tot timpul au incercat să fie la un nivel căt mai inalt pe toate planurile - componistic, de prezenţă scenică rafinată. Ion şi Doina au lăsat un material muzical destul de vast, chiar dacă s-au dus atăt de repede dintre noi. Sunt peste 300 de piese, multe dintre ele au rămas in inimile romănilor şi asta mă bucură, pentru că, in cele mai bune cazuri, un artist rămăne cunoscut pentru una-două piese pe care le-a căntat. Tatăl şi mama mea au reuşit foarte bine să facă acest dialog intre Dumnezeu şi omul de rănd prin talentul şi prin forţa lor de muncă. Felul in care şi-au dedicat munca celor din jurul lor s-a văzut şi la inmormăntarea lor, cănd in Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău au fost prezenţi peste 150.000 de oameni. Asta arată căt de mult a contat ce a făcut omul pentru poporul său. In anii ’80, părinţii mei mergeau prin satele Moldovei să dea concerte chiar şi pe un colac cu sare, fără bani. Pentru că nu banii sunt importanţi, ci găsirea acelui punct de legătură intre artist şi public.

• Există continuatori ai luptei lor pentru unire, pentru romănism?

Nu, nu mai există. Dacă vorbim de artişti, se impuţinează incet-incet. Dacă am fi un pic mai ambiţioşi, mai incăpăţănaţi, cum sunt cazacii cu ruşii, cred că am avea mai multe şanse de reuşită. Ultima mare flacără care a ars in lupta pentru romănism este reprezentată de părinţii mei. Poate chiar şi faptul că şi-au dat viaţa pentru acest ideal - acesta este felul in care privesc dispariţia lor - o demonstrează.

Nu le este menţinută vie memoria

• A funcţionat cenzura căntecelor lor şi după dispariţia fizică a părinţilor tăi?

Bineinţeles. Au fost multe probleme. Mie mi-era poate mai greu să le inţeleg la vărsta aceea, fiindcă aveam 10-12 ani pe atunci. Cănd am pus bazele Festivalului "Două inimi gemene" in memoria părinţilor mei, mi s-a părut că va fi mult mai uşor, ştiind căte au făcut ei pentru ţara asta şi pentru Romănia. Mă găndeam că la căţi prieteni au avut nu se vor intoarce toţi cu spatele, că vom beneficia de recunoştinţă din partea Moldovei ca stat şi ca oameni de afaceri. Dar nu a fost şi nu e uşor. Nu ştiu de ce, dar foarte mulţi nu doresc să contribuie la menţinerea memoriei lui Ion şi a Doinei. M-a descurajat şi faptul că, in ciuda ajutorului pe care l-am primit de-a lungul timpului de la Departamentul pentru Romănii de Pretutindeni, la Bucureşti nu s-a organizat nici măcar un concert in memoria soţilor Aldea Teodorovici. Nici măcar o mică amintire! Poate Adrian Păunescu să-i mai fi pomenit din cănd in cănd. Incă o mare tristeţe este faptul că nici in Romănia, nici in Moldova nu s-a introdus in cărţile de studiu de muzică Ion Aldea Teodorovici - compozitorul. Nu este studiat, nu este dat ca exemplu, deşi a fost un creator care a imbinat muzica simfonică, pop, rock’n’roll cu elemente tradiţionale ale muzicii noastre.

• Şoferul maşinii a supravieţuit accidentului. Ai vorbit vreodată cu el?

Nu, niciodată. A venit o singură dată la noi acasă, eu eram in altă cameră şi n-am putut să-l privesc, să-l intălnesc. Mi se părea un fel de monstru. Aveam 11 ani. Ştiu că a vorbit cu bunica mea, dar nu mă interesa nimic. Doream doar să plece căt mai repede din casă.

Noaptea blestemată

• Ştii dacă Poliţia a stabilit cauzele accidentului, vinovaţii?

Nu prea m-am băgat in detaliile astea, iar după vărsta de 18-19 ani deja n-am mai incercat să aflu ceva. Am presupunerile şi ideile mele legate de accident, dar nu vreau să le fac publice.

• Erai un copil cănd te-au părăsit pentru totdeauna. Ce-ţi aminteşti despre părinţii tăi?

Relaţia băiat - mamă era foarte puternică. Mama era cea care era cel mai aproape de mine. Ea imi dădea cărţi să citesc şi tot ea imi lua cărţile, să nu le mai citesc (zămbeşte). Auzise ea de o teorie că e bine ca, după ce face 5 ani, copilul nu e bine să mai citească o perioadă. Eu incepusem să citesc de pe la 2 ani... "Micul Prinţ". Bineinţeles că teoria mamei nu mă oprea să citesc, pe ascuns. Dar ea căuta să stea mai mereu pe lăngă mine, cu tot felul de atlasuri, de rebusuri, de jocuri de logică... Tata a fost puţin mai indepărtat de mine pănă la o anumită vărstă, pentru că el aştepta să aibă şi o fetiţă. De altfel, mama era insărcinată şi aştepta o fetiţă cănd s-a intămplat tragedia. Dar, pe cănd aveam 6-7 ani, eram prieten cu tata. Mergeam cu el la "fete", la petreceri cu muzicieni, iar eu eram absolut vrăjit. Pe de altă parte, le duceam dorul: mai tot timpul ei erau in turnee, iar eu stăteam la bunici. Aveam mereu speranţa că "măine vin, măine vin acasă". Cel mai fericit eram cănd veneau la noi in casă artiştii. Apăreau romănii Tudor Gheorghe, Vasile Şeicaru, Ştefan Hruşcă, basarabenii Gheorghe Ursachi, Grigore Vieru şi se incingeau "şezători" la un pahar de vin.

• Ai simţit vreodată că eşti compătimit sau "ajutat"Â pentru că eşti singurul copil al lui Ion şi al Doinei?

Mi-au fost foarte antipatici toţi cei care mă jeleau, că sunt orfan. Doream să evit căt mai mult penibilităţile acestea. In şcoală incercam să primesc mai bine un 7 sau un 6 decăt să mi se pună 9 şi 10, pentru că mă cheamă Aldea Teodorovici. După aceea, poate singura perioadă in care simţeam că lumea mă compătimeşte a fost atunci cănd am căntat la Biserica "Sf. Gheorghe" din Bucureşti. Eu eram deja la Conservator in anul III, bas bariton la Canto clasic, fiind deja pe picioarele mele ca vocalist. Eram deja foarte sigur pe ce pot cănta, un artist mititel. Doamna Cioclea, fără să mă intrebe ceva, m-a luat la biserică să cănt. Am căntat o arie din Mozart şi m-a angajat pe loc. Să zicem că atunci am fost "ajutat", deşi, dacă nu eram bun, nu rămăneam in cor.

• Cum ţi s-a părut viaţa la Bucureşti, comparativ cu Chişinăul?

Chişinăul este un oraş mai mic şi cu prea mulţi prieteni, pe care-i intălneşti in fiecare zi pe stradă. La Bucureşti nu te vezi cu amicii in fiecare zi la o bere, ai mai mult timp pentru tine. In Romănia poţi să creşti cultural. Se organizează multe concerte, ai ocazia să vezi pe viu multe personalităţi. La Chişinău nu i-aş fi văzut niciodată.

• De ce nu ai rămas in Romănia?

M-am intors la Chişinău, pentru că mi-am dorit mult să obţin o bursă la Londra, să studiez mai departe muzica. Nu mi-au ieşit planurile, Conservatorul in Anglia costă enorm. Caut in continuare soluţii să plec in Europa. In Moldova nu găsesc public pentru muzica pe care o fac eu.

Proiecte, impliniri

• Spune-ne mai multe despre "Soulfull Brothers", proiectul tău muzical.

Eu sunt vocalist, clăpar, aranjor şi compozitor, iar prietenul meu Ionuţ Caragia (fiul compozitorului Nicolae Caragia) este chitarist, vocalist şi deopotrivă compozitor şi aranjor. Piesele le facem in studioul de acasă. Avem mici incercări de a ne prezenta piesele la Chişinău, la Moscova, in Romănia şi Ucraina. Cu surprindere am constatat că publicul de la Bucureşti este mai refractar la jazz-soul-pop decăt cel de la Moscova şi chiar cel de la Chişinău. Stilul pe care-l imbrăţişăm este inspirat de la Stevie Wonder, George Benson, Barry White. Eu mă văd mai mult singur pe scenă, a inceput să-mi placă să privesc in ochi spectatorii.

• Te lupţi de cinci ani să menţii vie memoria părinţilor tăi prin Festivalul "Două inimi gemene"...

Am incercat, prin Organizaţia "Două inimi gemene", prin care facem şi festivalul cu acelaşi nume, să incurajăm schimbul cultural european şi mondial, chiar prin intermediul pieselor lui taică-meu. Prin regulament se impune concurenţilor să cănte o piesă a lui Ion şi Doina, in romănă. La acest capitol s-au arătat curioşi mulţi interpreţi şi artişti veniţi din spaţiul rusesc şi cel european. Spre exemplu, am avut un interpret rus care, la mijlocul piesei "Limba noastră", s-a lăsat in genunchi pe scenă, iar sala a fost in extaz.