Ultima lecţie

Plecarea lor a fost o ultimă lecţie. Nu despre substantive sau despre conjugări, ci despre urma adâncă pe care o lasă un dascăl în inima unui copil. Plecarea lor, prea devreme şi prea nedreaptă, e subiectul unei lecţii deschise, predate de elevi, despre însemnătatea celor care îi învaţă.

Se grăbeau să ajungă la copiii lor. Se grăbeau înspre şcoala "Mark Twain" din Bucureşti, acolo unde amândouă erau profesoare. Dana Tudorache (33 ani) preda limba română, iar Adina Toader (25 ani) - limba engleză. Făceau zilnic naveta, Dana venea din Câmpina, Adina locuia la Ploieşti, iar în ziua aceea s-a nimerit să vină împreună. Era joi, 11 martie 2010, ora 7:40. Pe DN1, maşina Danei a fost izbită în plin de o alta, ce venea cu viteză pe contrasens. Cele două profesoare n-au mai putut fi salvate.

În joia aceea, copiii le-au aşteptat zadarnic să intre pe uşa clasei. Apoi au aflat vestea şi le-au plâns pe holurile şcolii. Pe urmă, din toate cuvintele de la ele învăţate, le-au compus scrisori de rămas bun. Poarta şcolii are panglică de doliu... Ştiţi cât de important este un dascăl în inima unui copil? Ştiţi cât gol îi rămâne în suflet după plecarea lui? Atunci când contezi atât de mult, înseamnă că tot ce-au făcut a avut sens.


A MODELA, MODELARE
"Ca elev, am apreciat totdeauna ţinuta dascălilor mei. Nu erau mulţi care corespundeau şi nu mă gândesc la atenta potrivire a straielor, ci la arhitectura omului din spatele lor. Din bancă, totul era lesne de observat: privirea piezişă, ochii obosiţi de nesomn, sufletul deschis, răbdarea de a stăvili necontenita curiozitate de copil, forţa de a struni sau slăbiciunea ridicării steagului alb, totul. Poate alte priviri nu cotrobaiau după ce e dincolo de prima grimasă, dar eu mereu am fost topită după citit. În zâmbete, în priviri, în suflete. Am scotocit şi-am despicat fire încurcate ca să înţeleg fiece detaliu din alcătuirea omului din faţa mea. Încă o fac dar, ca adult, ştii să discerni, ştii să apropii de sufletul tău ce-i e prielnic. Copilul, însă, ştiu că are nevoie de direcţii. De ţinuta adultului din faţa sa. Ajunsă acum de partea cealaltă a baricadei (e doar un fel de-a spune, nu cred în acest război), refuz să devin un profesor frustrat şi resemnat. Nu vreau să mă otravesc cu ideea că niciun copil de azi nu mai merită efortul de a sădi în suflete, vise. Am descoperit că e mult mai greu să mergi la şcoală cu tolba plină de amăreli şi mâhniri şi că nicio privire piezişă ori gând pizmaş, datorat ideii că ieşi din linie, nu merită amorţeala minţii şi a sufletului. Dacă şi numai un sfert dintre prichindeii cu care îmi împart secundele şi viaţa vor fi cândva altfel pentru că le-am arătat calea, şi tot merită efortul!". Sunt rânduri scrise de Dana Tudorache, cu două săptămâni înainte de tragedie, pe blogul personal (aventuracondeiului.blogspot.com).

Cum era ea cu adevărat? "Doamna profesoară, aşa cum o numeam noi, era pur şi simplu cea mai bună. Îmi amintesc cu câtă răbdare şi entuziasm ne desluşea enigmele gramaticii, ale comunicării şi literaturii. Era calmă, bună şi elegantă. Îmi amintesc cum o strângem în braţe când avea puloverul ei de caşmir. Mă strângea şi ea în braţe, la rândul ei. Râdea la glumele noastre şi făcea şi ea glume. Îmi amintesc cum am vorbit cu doamna profesoară miercuri seară, înainte de trista întamplare. Vorbeam prin mesaje şi îmi povestea cât de încântată era de evenimentul ce avea să se întample joi (n.r. - în fiecare joi, elevii se întâlneau cu personalităţi din lumea culturală. Pe 11 martie, la şcoală ar fi trebuit să vină actriţa Rodica Mandache). Am iubit-o foarte mult şi încă o mai iubesc. Româna era o întreagă poveste, cu mai mulţi scriitori şi cu un singur povestitor: Dana Tudorache". (Daria Tucă, clasa a V-a A)


DOAMNA DIRIGINTĂ
"Nu glorie e ceea ce caut, ci să las urme. Să însemne ceva toata munca mea", scria Dana Tudorache pe blog. "Prima dată când am pornit spre gimnaziu, doamna dirigintă Dana m-a poftit în clasă cu un zâmbet dulce pe faţa sa. Mi-a povestit multe despre ea şi despre slujba sa. M-a învăţat limba română într-un stil ce mie îmi place enorm. Cum intra ea în clasă, cum ne deschidea geamul, cum mă asculta la tablă... şi îmi dădea 10, de obicei. Ştiu că i-ar fi plăcut să citesc mai mult, ştiu că i-ar fi plăcut să trec la o nouă fază la olimpiada de limba română, chiar dacă am ajuns de două ori la faza judeţeană... I-ar mai fi plăcut să fim uniţi, ca şi clasă, să fie Armand mai cuminte. Ţin minte tot timpul când îmi spunea ce e bine pentru mine şi acum mi-ar fi plăcut să nu o fi supărat-o niciodată. Totodată, mi-ar fi plăcut ca ea să nu plece de lângă noi! Ştiam că o zi ca aceea va veni, dar nu atât de devreme... Mulţumesc din suflet pentru anii aceştia!" (Edith T. clasa a  VI - a B). "Era cea mai bună şi caldă dirigintă. Dacă ne certa, ne certa pentru binele nostru. Îmi pare rău că n-am ascultat-o de câteva ori şi am luat un scăunel în catalog". (Constantin George Lucian)


"Doamna Dirigintă era o profesoară specială. Una dintre puţinele profesoare amuzante, dar în acelaşi timp şi înţelegătoare. Pentru elevii din această clasă era ca o a doua mamă. Şi ea obişnuia să spună asta, deoarece petreceam mai mult timp cu ea decât cu mamele noastre. Româna era una dintre orele mele preferate din cauza ei, şi nu cred că o să mai fie vreodată la fel, cu vreo altă profesoară. Am fost în multe excursii cu ea. Era o profesoară specială care făcea diferenţa, făcea lucrurile mai frumoase şi mai uşoare, şi o să ne lipsească. Am fost de ziua copilului în parc cu ea, şi toţi, în afară de Doamna Dirigintă, ne-am adus role. Ca să se plimbe şi ea, am adus de acasă două perechi de role şi i le-am dat ei. Nu mergea foarte bine pe role, dar nu a căzut. Se clătina tare şi a început să râdă. Doamna Dirigintă era atât de amuzantă! A adus multă bucurie şcolii, elevilor ei şi mie. O iubesc pe Doamna Dirigintă!" (Diana Boca, clasa a  VI - a B)


UN CUVÂNT SFÂNT
Pe 8 martie 2009, Dana Tudorache scria: "Există oameni care schimbă destine (...). Există oameni care apar şi dispar din vieţile noastre, dar care sunt mai vii ca nicicând şi glasul lor îti răsună în minte, în urechi, dar mai ales în suflet înnodând cuvinte potrivite, desenând trasee de viaţă şi spulberând hărţi de suferinţi. Cineva i-a învăţat cumva să croiască drumuri bune acolo unde noaptea deasă se aşternuse deja, să răsară miracole superbe în suflete râvnind a fericire... Au ei un talent special care îi ajută să ştie cum să supravieţuiască oricăror tenebre care rod, în mod normal, vieţi".


"Doamna dirigintă a fost o persoană minunată şi va fi mereu. Îmi lipsesc cuvintele ei, dăruirea cu care ne învăţa limba şi literatura româna. Doamna dirigintă avea un cuvânt sfânt, pe care eu aşa îl cred, «Toţi pentru mine sunteţi egali». Aceasta replica m-a impresionat profund. Datorită ei am ajuns să îmi placă să citesc. Am citit toate lecturile pe care ni le-a dat. Am citit "Cireşarii", toate cele cinci volume, "Toate pânzele sus" şi cărţii pe care ni le alegem noi să le citim. La fiecare oră de literatură, doamna dirigintă aşteapta cu nerăbdare jurnalele noastre de lectură. Datorită ei am ajuns în revista şcolii, numită "ZOOM". Ea ne-a dat toată încrederea  de care aveam nevoie, m-a ajuta de fiecare dată când aveam o problemă". (Andu Dascălescu)


"În clasa a V-a, Doamna Dirigintă avea foarte multa grijă să ne integrăm în şcoală. Avea grijă de noi ca un bodyguard şi avea grijă de vocabularul nostru. Deşi noi, băieţii, făceam prostii, iar doamna dirigintă se ruşina pentru noi, îşi cerea scuze pentru ce-am făcut şi ne explica că nu este bine ce facem. Ea mereu a vrut ca noi să nu ne simţim ignoraţi. Vroia mereu să fim un colectiv, o familie. Am avut foarte multe amintiri cu ea. Avea grijă de noi ca şi de copiii ei şi, de fiecare dată când avem o problemă, mergeam la ea şi ne rezolva problema repede. Mereu mi-a plăcut să fie diriginta noastră. Era o dirigintă perfectă. Încă mai aştept să răspundă vocea ei la telefon. Încă mai aştept să răspundă la messenger, încă mai aştept să intre în clasă, de parcă nu s-a întâmplat nimic, şi să zică, pentru prima dată: «Îmi cer scuze... am întârziat»". (Iancu Armand)


URME DE STELE
"Doamna dirigintă a fost o profă foarte bună. Se interesa ce facem ca să ajungem pe drumul cel mai bun. Ne organiza evenimente cu vedete, pentru a afla cum au ajuns ei la nivelul înalt. Ne respecta şi era bună cu noi, chiar când nu meritam. Ne ierta întotdeauna. Îi mulţumim pentru ce a făcut pentru noi. Nu o să o uităm niciodată". (Sandro Renkert)


Cum a reuşit un dascăl să încapă în inimile atâtor copii? "Zumzăitul zilnic de tip «e enervant/ vorbeşte prea mult şi tare/ pune întrebări stupide/ n-are răbdare să asculte/ nu munceşte acasă deloc/ nu-l interesează niciodată nimic»  e atât de simplu de produs, dar e atât de placid şi de rece. Şi nu ascunde nici  minima curiozitate de a afla de ce nu ştie să fie altfel, cine îi arată să fie altfel, cine îl întreabă dacă vrea să fie altfel, îi vede pe adulţi fiind ... altfel? De câte ori, dimineaţa, îmi vine să arunc orice pe mine şi, plictisită, sa pornesc spre şcoală, îmi amintesc de vârstnicul profesor de pedagogie din facultate care repeta întruna: «Înainte de a intra în clasă, uită-te în oglindă. Îţi place ce vezi? O să le placă şi lor! Nu? Ei vor fi de mii de ori mai dezamăgiţi!» şi-mi amintesc de copilul din mine, aşezat cuminte în bancă şi avid să afle. Uneori - bureţel cu ochi rotunzi de admiraţie, alteori trup cu inima sigilată a deziluzie. Oricât de abruptă ar fi calea, oricât de întortocheat drumul, pledez pentru dascălul nu model, până şi asta e relativ, dar pentru dascălul care ştie modela în suflete. Care ştie lăsa dupa sine, urme de stele". (Dana Tudorache, 28 februarie 2010).


"VĂ RĂMÂN DATOARE"
Adina Toader era de 3 ani profesoară. Preda limba engleză la "Mark Twain" şi se căsătorise în urmă cu 8 luni. "Adina a primit titlul de cea mai de treabă profesoară la banchetul clasei la care a fost dirigintă. Îmi amintesc când mi-a dat vestea, foarte entuziamată, că va sarbători primul ei Crăciun la casa cea nouă. Era atât de fericită, radia..." (Iza Alijal)


"Am avut-o, ca profesoară, pe Adina, timp de aproape doi ani. Am cunoscut-o şi-n momentele ei cele mai fericite (când ne bucuram împreună cu ea, când râdeam împreună cu ea), dar şi în cele în care tristeţea era copleşitoare (a plâns atunci când avea impresia că nu este o dirigintă bună). Una din cele mai recente amintiri cu ea e de la opţionalul de engleză, la care eu, împreună cu o colegă, ne pregăteam pentru examene. Fiind sfârşitul zilei, eram obosiţi, aşa că ne relaxam râzând şi distrându-ne în timp ce munceam. Iar ea râdea împreună cu noi... Aşa vreau să-mi rămână în minte. Acea persoană matură, sârguincioasă, dar care ştia să aprecieze şi să iubească ce are în jur". (Alexandru Savu)


"Îmi amintesc de vara de după clasa a VII-a când, mergând spre şcoală pentru a-mi depune formularele de înscriere, am întâlnit-o pe Adina. Mi-a fost prezentată ca viitoare profesoară de engleză şi m-a întâmpinat în felul ei caracteristic, aşa cum aveam să aflu în curând, cu un zâmbet cald, din inimă. Îmi amintesc când, într-o discuţie, mi-a zis că un test de personalitate spunea că ea era ca un baton de snickers: păstrând câte puţin din toate în sufletul ei vibrant, viu. Ce lucruri caraghioase şi testele acestea online. Câteodată par să o nimerească. Urăsc motivul, ocazia pentru care scriu aceste lucruri, dar e un mod de a mă elibera de o parte de durere. Şi, dacă mă gândesc mai bine, motivele pentru care scriu sunt respectul şi recunoştinţa. Aşadar, Doamnă Profesoară, vă mulţumesc pentru tot ce m-aţi învăţat. Vă rămân datoare". (Alexandra Anton)