Un dialog pe bandă

Viaţa lui Adrian Păunescu povestită de Andrei Păunescu
Jurnalul lui Adrian Păunescu - necesitate, şansă, condamnare (94)
Constantin Noica: "Nu-mi vine să cred că din Eliade nu mai e nimic. Au dispărut şi vocea, şi osciorul, totul. S-a incinerat şi a dispărut toată fiinţa lui Eliade. Aş vrea să plec vreo două săptămâni în R.D.G., să văd ce a mai apărut din Goethe. Dar, din iunie, voi fi din nou aici şi vă aştept, dacă puteţi urca. Cât adevăr istoric e în zona asta - Răşinari, Poplaca, Rod, Jina!”

A.P.: "Aş vrea să realizăm împreună un dialog pe bandă, dacă sunteţi de acord.”

C.N.: "Eliade nu era un Axis Mundi. Bunătatea lui nu era de ordinul carităţii. Vedea ceva frumos în orice, şi în rochia unei prietene. Nu vă ascund că sfârşitul lui uşurează şi sfârşitul nostru, al celor care încă mai trăim. M-am gândit să cer să mă îngroape pe un tăpşan, pe aici, să fie cer senin.”

A.P.: "Eliade avea geniu verbal.”

C.N.: "Cioran zicea că, după o noapte petrecută cu el, ori e Dumnezeu, ori e Don Quijote. Dar Ţuţea spunea că nu-i place povestea cu Don Quijote.”

A.P.: "Nu vroia alternativa cu Don Quijote. Dumnezeu era ce ar fi vrut.”

C.N.: "Toată istoria e, de fapt, un don-quijotism. Toate Atlantidele se scufundă, totul se termină, dar noi ne facem că nu ştim şi nu înţelegem. Astăzi, aproape că începi să te ruşinezi de ideea infarcturilor unor oameni de 50 de ani. Dar moartea lui Eliade te împacă, totuşi, cu ideea morţii. Dacă până şi viaţa se poate stinge, înseamnă că şi ea a intrat în extensiune. Eu am refuzat, luni de zile, să scriu despre Eliade. Cum să-i ceri cuiva să scrie obiectiv despre un frate? Vorbea deosebit de rar, ca să acopere cele 20 de minute, câte erau la înregistrări. Şi cu Nae Ionescu era ceva ciudat. Chiar dacă ar cere cineva să i se publice opera, nu ar avea ce. Poate doar «Istoria logicii» şi «Metafizica». Privilegiul ăsta, de a supravieţui, are şi el limitele lui. Ajungi să spui: «Destul mi-i», ca Eminescu.”

A.P.: "În rimă cu «ulmii»”.

C.N.: "Apoi faci un salt larg şi... (filosoful ridică mâna a deznădejde, în aer.). Dumneavoastră nu v-aţi repetat până acum?”

A.P.: "Nu cred, pentru că pornesc, întotdeauna, de la început.”

C.N.: "Văd, din dedicaţii, că aveţi o mare spontaneitate.”

A.P.: "Aveam orgoliul adolescentin al refuzului cunoaşterii de orice fel şi nu cred că până acum m-am repetat. Am făcut, odată, un spectacol al Cenaclului «Flacăra» de două ore şi jumătate, pentru un singur om, un acar, care nu ne deschidea bariera. Cu toate instalaţiile, cu tot programul. Omul se speriase că nu are cu ce să ne plătească. Nu credea că am făcut-o doar aşa, fără bani.”

C.N.: "Asta e ca în Goethe, ca în «Wilhelm Meister», când au jucat o piesă în câmp, pentru ei.”

A.P.: "La Cisnădie, am făcut odată, un spectacol, doar pentru noi, cu sala goală. Nu-i lăsaseră pe copiii din internate să iasă şi să vină la Cenaclu. Am mers dintr-un internat în altul şi apoi în sală. Pe unul, la Sala Polivalentă din Bucureşti, l-am pedepsit cu închisoare corecţională, într-o cameră, un vestiar, cu muzică şi poezie în difuzor, timp de 12 ore. Până s-a terminat spectacolul. L-am pedepsit să audă fără să vadă, să regrete că ne jignise. Sau la Baia Mare, când i-am scos din beciuri pe tinerii arestaţi că veniseră la spectacol. Îi pedepseam în interiorul universului nostru civil, dar de Miliţie îi feream, pentru că noi îi pedepseam pentru greşelile lor faţă de cultură şi nu faţă de lege.”

C.N.: "Câte spectacole aţi făcut cu Cenaclul «Flacăra»?”

A.P.: "Mai mult de 1600. Am avut şase milioane de spectatori.”

C.N.: "E un privilegiu imens, să ai 1600 de întâlniri cu poporul român.”

A.P.: "Ne iertaţi că v-am ţinut atât de mult.”

C.N.: "Vă mulţumesc că m-aţi îmbogăţit cu prezenţa dumneavoastră.”

Ca de obicei, facem poze cu micul aparat, cu care strângem imagini din viaţa noastră şi a contemporanilor noştri. Bunicul meu se reîntâlneşte, după 7 ani, cu o mai veche cunoştinţă a sa, doamna Adina.

Coborâm în Sibiu, la familia Marian. Telefonăm la Bucureşti. Casa e plină doar de femei. Port chitara cu mine şi încerc, de unul singur, să ţin loc de Cenaclul pe care tata, la masă, simte nevoia să-l scoată din amintire şi să-l pună la lucru. Cântăm cu toţii "Lacrimi pentru tatăl învins”.

Momentul de emoţie schimbă starea întregii reuniuni. A.P. evocă felul incredibil în care bunicul meu, condamnat de boală la moarte, a folosit şansa numită Valeriu Popa şi s-a salvat.

În loc să-i facem parastasul, mergem împreună în Ardeal. Începe să plouă, dar pentru A.P. meteorologia are tot un substrat sentimental: "Îţi dai seama, Andrei, că ploile acestea puteau să cadă peste tatăl meu fără viaţă?”

Aşteptăm un semn de la prietenul Ion Haşigan. Până seara târziu, nu primim nimic dinspre Sălişte. Mă retrag într-o cameră cu doctorul Vasile Iacob şi îl înregistrez, pe un casetofon, cântând extraordinara priceasnă "La râul Vavilonului”.