Un Paşte Regal

A FOST ODATĂ … ● Sărbători care aduceau laolaltă oameni şi regi
Regina Maria vedea în Sfintele Sărbători pascale prilej de a-i ajuta pe alţii – cu bani, cu mîncare, cu îmbrăcăminte. Încerca să fie prezentă oriunde era nevoie.

Regina Maria, suflet generos şi darnic, era prezentă şi pe parcursul anului printre români, ajutînd şi încurajînd, dar cu atît mai mult avea să fie alături de aceştia chiar în ziua de Paşte, pentru a le aduce o rază de bucurie, dar şi o nepreţuită admiraţie. Regina Maria evocă un astfel de moment tulburător în cartea "Povestea vieţii mele": "Am împărţit daruri în fiecare casă: aşternuturi, săpun, haine, ciocolată, orez, ţigări, cărţi şi minunate mărgele de sticlă pentru fete. După ce am vizitat tot şi pe toţi, m-am urcat din nou pe dealul din spate. Pe drum, la întoarcere, am fost asaltată de o femeie foarte bătrînă, care venise de departe, cu cinci nepoţi, să mă vadă. Numai Dumnezeu poate şti cum de ajung veştile atît de repede. Ea avea 80 de ani şi venise dintr-un alt sat. Am reuşit să o trimit înapoi încărcată cu lucruri. Mărgelele mele cumpărate la Veneţia şi baticele mele colorate au produs o mare încîntare. Am vizitat apoi spitalul...".  

ÎN POPOR. Pentru orice creştin, Paştele înseamnă mai presus de obiceiurile consacrate (încondeierea ouălor, facerea cozonacilor şi a preparatelor din miel), prezenţa la rugă şi împărtăşanie. Deşi crescută în religia anglicană, spre deosebire de Carol I, Ferdinand I, Regina Ana şi Regina Elisabeta – care erau de confesiune catolică, Principesa Maria participa, cu modestie, la toate slujbele de Paşte, aflîndu-se pur şi simplu în mijlocul oamenilor de rînd. Chiar dacă era o mare sărbătoare creştină, membrii Familiei Regale nu făceau uz de rang pentru a da tonul la mese festive somptuoase, ba dimpotrivă îşi vedeau de activităţile curente, cu credinţa vie în suflet. "Ne-am întors acasă pentru o scurtă odihnă. La 8 ne-am dus la biserica din Oneşti pentru slujba din Vinerea Mare. A fost impresionantă, simplă, cu nesfîrşite şi repetate cîntări.  Şi tot timpul m-am gîndit la Paştele din 1918, cînd, cu inima plină de tristeţe şi cumplită ură faţă de cei care îmi distrugeau ţara, am venit aici cu micile mele lumînări aprinse, jurînd să mă întorc la un alt Paşte dacă ţara mea va fi eliberată. Acum «România Mare» este o realitate şi eu am revenit, îndeplinindu-mi jurămîntul secret. Pe cer – mii şi mii de stele, şi toate păreau prietenoase şi parcă mă încurajau pe drumul ales", îşi aminteşte cu pietate "regina soldat".

ÎNVIEREA. Nici chiar în ziua dinaintea Paştelui, priincioasa regină nu şedea acasă. Oamenii o aşteptau cu daruri, aşa cum îi obişnuise. Şi avea multe case de vizitat. "La Coţofăneşti a trebuit să oprim la fiecare casă şi să facem cîte o vizită. Toţi au ieşit în grabă, bătrîni şi tineri, bărbaţi şi femei, care m-au salutat cu bucurie şi, unul cîte unul, m-au dus în casele lor. Marile pregătiri de Paşte erau în desfăşurare, cozonacii se plămădeau, ouăle se vopseau şi casele se văruiau. În fiecare căsuţă se născuseră copii, potrivit bunului obicei românesc. După aceea, o bună şi lungă odihnă pînă la 11:30. N-am cinat. Am plecat la Mănăstirea Caşin pentru Înviere. A fost unul dintre cele mai frumoase evenimente pe care le-am trăit vreodată (n.r. – sîmbătă, 10 aprilie, 1920). Am fost întîmpinată de sute de ţărani cu lumînări aprinse în mîini şi am urcat, în procesiune, pînă la mănăstire, urmaţi de toate acele lumini. Cîntările erau total nereuşite, dar ceremonia a fost impresionantă, simplă şi deosebit de pitorească. Nu erau decît soldaţi şi ţărani, nici o notă discordantă". În biserică, Regina a stat pe înaltul tron sculptat, îmbrăcată în costum naţional roşu, cu o haină roşie strălucitoare şi un voal alb pe cap, ţinînd în mînă o imensă lumînare. "Pentru că eram în costum naţional, nu am făcut nici eu notă discordantă. Am plecat în procesiune urmată de sute de lumini. M-am dus la soldaţi şi am ciocnit ouă cu ei, apoi m-am întors la tren. Acolo am mai ciocnit ouă cu toţi slujitorii mei, care se aflau afară la o masă mare, pe care Ballif o încărcase din belşug cu tot felul de bunătăţi. Eu împreună cu cele două fete, Ballif, un general din Bacău, prefectul, care întîmplător este un tînăr foarte drăguţ şi activ, el însuşi invalid de război, colonelul Manolescu şi Pavelescu de la căile ferate, ne-am aşezat, în final, la o cină foarte tîrzie şi am sărbătorit Învierea în mod tradiţional. Le-am dăruit tuturor mici daruri şi m-am dus la culcare la ora 3". La fiecare mare sărbătoare, Casa Regală finanţa acţiuni umanitare fără precedent, dovezile bunătăţii sale fiind nemăsurate. Erau pregătite mii de pachete pentru familiile nevoiaşe.

UN PAŞTE MAI PUŢIN CUNOSCUT. Conform istoricului Diana Mandache, la 31 martie 1917, ora 19:30, Regele Ferdinand şi Regina Maria împreună cu întreaga familie regală au asistat la ceremonia din Vinerea Paştelui, care a avut loc în Biserica Sfintei Mitropolii din Iaşi. Serviciul divin a fost oficiat de IPSS Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, asistat de clerul metropolitan. La această ceremonie au asitat miniştri, preşedinţi şi membri ai Corpurilor legiuitoare aflaţi în Iaşi, întreaga misiune rusă în frunte cu generalul Sakharoff, ajutorul comandantului trupelor ruso-române de pe frontul român, misiunea franceză în frunte cu generalul Berthelot, numeroşi ofiţeri ai armatelor aliate, înalţi funcţionari ai statului, ofiţeri superiori şi generali, Casa militară şi civilă a Regelui Ferdinand. Onorurile s-au dat de un detaşament alcătuit din toate trupele din garnizoană.

Defilare, urări şi bufet rece

MS Regele Mihai şi Regina-Mamă participau atît în Vinerea Mare, cît şi în Sîmbăta Mare la slujba de la Patriarhie. După terminarea slujbei religioase, Regele Mihai ieşea din biserică şi trecea în revistă trupele după care adresa Companiei de Onoare creştinescul "Christos a înviat!" şi primea apoi defilarea. După încheierea solemnităţii de la Patriarhie, Majestăţile Lor aveau invitaţi la Palatul Regal, unde se servea un bufet rece (ouă de Paşte, caviar proaspăt cu blinis, pulpă de miel à la Broche, sparanghel cu sos olandez, pască, legume, fructe), după cum mărturiseşte istoricul Diana Mandache.