VATRA SATULUI, SĂRBĂTORITĂ LA ATENEU/Anul de glorie al creatorilor de muzică tradiţională

Păstrătorii folclorului din vatra satului s-au acoperit de glorie la Bucureşti. Într-o gală specială, "Ultimii Rapsozi" ai lui Grigore Leşe au fost ascultaţi, aplaudaţi, ovaţionaţi. Pentru ei a venit răsplata unui an de muncă grea. Să-i înveţi pe orăşeni ce-i muzica tradiţională... nu-i un lucru uşor.

O gală unică. Un Ateneu neîncăpător pentru publicul bucureştean devenit de-a lungul anului 2008 iubitor al "Ultimilor Rapsozi". Sala fastuoasă a Ateneului a fost duminică seara plină până la refuz. S-a stat în picioare, s-a stat pe jos, cu genunchii strânşi, ca în jurul unui foc de tabără. Şi până la urmă Foc a fost! A fost focul din vatra satului, focul culturii tradiţionale româneşti!

Primul pe scenă a urcat Horia Roman Patapievici, directorul Institutului Cultural Român (ICR), instituţie care a finanţat, găzduit şi organizat proiectul "Ultimii Rapsozi", Patapievici a vorbit publicului  despre proiect, dialogul intercultural reprezentat de către acesta şi despre oamenii minunaţi care au făcut parte, într-un fel sau altul, din proiect. De la rapsozi la Leşe, spectatori, Jurnalul Naţional, Marius Tucă, după discursul de deschidere a galei, pe scenă şi-au făcut apariţia rapsozii. Încet, încet...unul după altul, pe scena Ateneului şi-au făcut apariţia păstrătorii tezaurului spiritual românesc. Fiecare unic. De la costumaţie la muzică, la zona geografică din care provine. Oameni minunaţi. Alături de ei, Grigore Leşe. Lăpuşanul a făcut o treabă grozavă anul acesta! Cu siguranţă, datorită proiectului său, în Bucureşti bate un vânt al schimbărilor, o adiere bună pentru cultura tradiţională.

ÎN FAŢA DESTINULUI
File speciale de destin s-au scris pentru fiecare dintre cei prezenţi pe scenă. În faţa publicului atât de numeros, ei şi-au dat "examenul final". Şi-au demonstrat încă o dată, dacă mai era nevoie, valoarea, unicitatea. Spectacolul l-a început grupul aromânilor fârşeroţi din Cogealac. La costum, cu pălărie pe cap. Mândri, drepţi. Au cântat polifonic. Un mod aparte, unic, cum nu mai există în România! Au impresionat. Au lăsat un întreg Ateneu uimit. Muzica lor... e din altă lume! Le-au urmat Ucrainenii de pe Tisa. Au adus cu ei muzica strămoşilor. Sunete alese, cizelate în timp, modelate de contactul ucrainenilor cu românii, cu ruşii, cu Occidentul. Ateneul...tot mai vrăjit! Conta pentru cineva că versurile nu pot fi înţelese? Ei bine...NU! A venit Zaim Petru, ţiganul turc, ţambalist, din Câmpulung Moldovenesc. Cu ţambalul său a adus o muzică de... inimă albastră. Se laudă cu o şcoală înaltă de muzică... Declară mândru că a absolvit Conservatorul pe prispa românului. Ce a învăţat pe prispă? De la valsuri la romanţe, la tangouri şi balade... De toate ştie Zaim. Aplauzele îl stârnesc, căldura spectatorilor îi dau un avânt şi mai mare!
Este Zaim! Ţambalistul fără pereche!

SĂ NE VESELIM!
Zaim a fost liantul perfect între muzica aparte ce avea cuvinte de neînţeles, a aromânilor şi ucrainenilor, şi cea a lăutarilor din Oltenia. Banda lui Nea’ Alită Piţigoi, lăutari din Târgu Cărbuneşti, Gorj, a făcut să iasă fum din strunele viorilor! Muzică veselă, provenită din repertoriul ţărănesc. De toate ştiu să cânte ai lu’ Piţigoi! Iar la  Ateneu ei au instaurat starea de joc! Adică... de s-ar fi transformat pe loc Ateneul în poiana satului, toată lumea ar fi ieşit la horă! la Hora lu’ Alită Piţigoi! Printre aplauze şi-au început recitalul lipovenii nekrasoviţi din Sarichioi, Tulcea. Cu o harmuşcă – un acordoen rusesc, au intrat în hora Ateneului. Au adus cu ei un repertoriu ce le-a asigurat succesul peste tot, chiar şi-n Rusia, ţară unde muzica lor este luată drept model, căci ruşii au pierdut-o pe drum. S-au veselit şi au bucurat întreg Ateneul! Ritmurile vesele te îndemnau la bătăi din palme, la joc, la viaţă! Iar când harmuşca a tăcut, s-a auzit fluierul! Niculae a lu’ Ionu lu’ Iacob din Lăpuş a venit cu horile-i pregătite, cu strigături, cu fluierul măiestru. Cioban, Niculaie a venit să aducă în dar o bucăţică din sufletul oamenilor aceştia deosebiţi, al ciobanilor. O frântură din viaţa lor, niciodată plictisitoare. Ascultându-i horea, puteai să înţelegi cum s-a născut ea de fapt. Prin munţi, pe dealuri, când sătul de singurătate sufletul ciobanilor începea să plângă, ori să se veselească când îşi întâlnea semenii... "După pui de lăpuşan" sau horea fiilor Ţării Lăpuşului, momentul de glorie al lui Niculae a lu’ Ionu li’ Iacob.

DOAR UNU-I PAGANINI DIN SĂLIŞTE
Ultimul, dar nu cel din urmă a venit Ionu lu’ Grigore din Săliştea de Sus, Maramureş, cel poreclit de nemţi Paganini! Împreună cu feciorul şi nepotul său, Paganini a instaurat domnia veseliei în Ateneu. Ionu lu’ Grigore cu cetera, Ion Covaci cu zongora şi Ioan Gaga cu doba. Muzica din Maramureş, acel ţinut de basm, s-a făcut iubită şi plăcută la Ateneu. Paganini e meşter mare, iar asta s-a văzut! Momentul său artistic a durat mai mult. Cântecele au fost mai numeroase. Iar duo-ul său cu Nicolae a lu’ Ionu li’ Iacob din Lăpuş a fost senzaţional. Paganini este un adevărat tezaur. Ştie să cânte ca nimeni altul. Mişcarea scenică nu-i este secretă, iar din reacţiile publicului ştie ce trebuie să mai facă pentru a-l mulţumi pe deplin.

Spre sfârşit, publicul a fost invitat să cânte colinde cu Grigore Leşe şi cele două voci de aur din grupul său. Doina şi Zamfira. S-a creat o legătură ce părea de natură... magică! "O moarte ce ţi-aş plăti", corindă cu semnificaţii atât de puternice. I-au urmat altele. Apoi, Zamfira, vocea magică din Maramureş. La sfârşit, Grigore Leşe. Doctorul în muzică a lăsat sala fără glas. Colindele capătă parcă altă putere când sunt interpretate de lăpuşan. Leşe se transfigurează, vibrează prin cântec, vrea şi reuşeşte să intre în sufletul ascultătorilor. Iar aceştia îl răsplătesc cu inimi calde, prin aplauze. La sfârşit, Rapsozii şi Leşe şi-au luat diploma de trecere bună într-un nou an. Întregul Ateneu s-a închinat în faţa lor. Au fost aplaudaţi, binecuvântaţi cu urări din inimi calde şi ropote de aplauze furtunoase. Gala "Ultimilor Rapsozi" a fost un succes total. Un eveniment fastuos, când pe covorul roşu al Ateneului au stat păstrătorii tezaurului spiritual al României. Ţăranii, fie ei români sau făcând parte din rândul minorităţilor. Totuşi se declară români. Leşe i-a declarat rapsozi. Publicul i-a numit artişti fără de pereche! O seară reuşită, o gală prin care valoarea a fost pusă la locul ei de frunte, iar România s-a mai deşteptat.

Un an şcolar cu profesori veniţi din toată ţara

Proiectul "Ultimii Rapsozi" poate fi asemuit cu un an de studii. A avut o durată de 12 luni şi a însemnat tot atâtea lecţii de muzică. Fie că a fost vorba de români sau minorităţi, sala de spectacole a ICR-ului s-a transformat într-un veritabil sat. De-a lungul anului, la Institut, Leşe i-a adus pe: Zaim Petru – ţigan turc, ţambalist; Aromâni fârşeroţi – muzică polifonică, Gherasim Cârtiţă – ţăran horitor din Ţara Lăpuşului, Banda lui Nea’ Alită Piţigoi – lăutari; Ucraineni de pe Tisa. În luna iunie, la ICR s-a ţinut "Uspăţ", cu sătenii din Vinerea, Alba. A urmat o călătorie extraordinară la Şinca Nouă, în Ţara Făgăraşului. Reîntorşi în Bucureşti, în august, bucureştenii i-au văzut şi ascultat pe lipovenii nekrasoviţi din Sarichioi, Tulcea. A urmat Paganini, ceteraşul măiestru din Maramureş. Intrarea în Postul Crăciunului s-a făcut pe muzica de ritual din Poiana Răchiţelii, din Ţinutul Pădurenilor. Iar în decembrie, Institutul a devenit neîncăpător. Au venit colindătorii din Râşca, din Ţara de Sus a Moldovei. Au adus colinde, corinde, cântece de stea. Au adus file de dumnezeire.