Vestitorii din poveşti: o joacă serioasă

In păpuşărie aproape totul inseamnă animaţie şi imaginaţie. Este o joacă serioasă, care se face cu pasiune şi sacrificii, iar rezultatul se măsoară in aplauzele copiilor şi in zămbetele de pe feţele lor. Copiii sunt spectatori pretenţioşi. Ei pedepsesc greşelile mai aspru decăt adulţii.

Işi aprinde o ţigară şi se lasă pe spătar. In dreptul ei stau două femei, amăndouă in picioare, alcătuind o scenă de proporţii similare celor dintr-un tablou al "Cenuşăresei" de la "Ţăndărică". Jăraticul ţigării ii luminează degetele in penumbră. Reţinu fumul in plămăni căt putu, apoi il expulză deodată, văzăndu-l cum se materializează in aer trecănd printr-un segment de lumină.

Totul se derulează in jurul ei cu lentoare calculată, pentru ca odată, ca la un semn, tot tabloul complet, şi "Cenuşăreasa", şi "prinţul", şi chiar şi "regele", să intre in agitaţie. Trage ultimul fum de ţigară, o storcoşeşte in scrumieră, ia o păpuşă trecănd o mănă pe sub braţele ei şi pleacă cu ea spre scenă. Pentru penultima repetiţie inainte de premieră. Dispar astfel pe rănd de prin dulapuri, de pe scaune toate personajele principale ale poveştii. Sunt toate din lemn, căntăresc vreo două kile fiecare, sunt imbrăcate in costume frumos lucrate şi prind viaţă doar după ce imbracă măna actorului păpuşar şi sunt mănuite cu ajutorul tijelor. Aruncat pe umărul unui actor, prinţul, zămbind parcă şmechereşte in colţul gurii, se hăţănă in ritmul in care "stăpănul" său coboară treptele din culise spre scenă.

DINCOLO DE CORTINĂ. Personajele ştiute din basm, concepute pe principiul plastic al păpuşilor de porţelan din secolul XIX-lea, se perindă in culise. Scena decrepită scărţăie la fiecare pas şi probabil că ar fi scărţăit şi dacă s-ar fi perindat chiar şi Pinocchio in vărful picioarelor. Decorul e pregătit. Un decor neconvenţional, inventiv. Un paravan ascunde actorii şi transformă păpuşile in actori principali. Acelaşi decor este inconjurat de acvarii din plastic in care descoperi tablouri din intregul parcurs al piesei, dar şi personaje noi, pe care in basmul clasic nu le intălneşti. Cum ar fi simpatica familie de şoricei, nişte mogăldeţe de burete agitate şi vioaie tot timpul, la capătul unei tije ţinute şi mănuite de unul dintre actori. Păpuşile imbracă măinile actorilor, pregătindu-se de actul intăi. Muzica lui Rossini invăluie treptat, lin totul, transformănd astfel piesa intr-un spectacol de operă cu păpuşi. Tonul il dă familia de şoricei, care face introducerea in basm. In spate, dincolo de paravan, totul incepe să prindă culoare, viaţă, pe măsură ce păpuşile incep să intre in scenă. Pe rănd. Mai intăi Cenuşăreasa, apoi tatăl, apoi surorile, mama… Fiecare gest se inlănţuie in mod firesc cu următorul, eliminănd orice indoială. Care poate nici nu a existat vreodată. Fiecare pas este foarte calculat şi se innoadă perfect cu următorul fără piedică, intr-un dans nebunesc, parcă matematic, intr-un ritm alert. "Du-te doi paşi in dreapta", se aude un şoptit pierdut, "eşti prea departe". Podeaua scărţăie la fiecare pas, iar actorul inlemneşte in spatele scenei pentru căteva secunde. Mă priveşte insistent şi imi aruncă un zămbet in timp ce ii urmăresc din nou picioarele. Măna i-a amorţit de căteva minute. E "bucata" cea mai grea pentru "Cenuşăreasa" din spatele paravanului. Şi e chiar la inceputul poveştii, cănd personajul principal introduce in scenă celelalte păpuşi. Strănge din dinţi, şi in secunda următoare uită de amorţeala măinii. Doi paşi in faţă, trei la stănga, stop pentru 30 de secunde, se intoarce păpuşa spre dreapta, dă din cap de două ori, ia o mătură, indepărtează păianjenul. Părul nu şi-l dă de pe faţă, deşi ii cade in ochi. Picătura de sudoare se rostogoleşte pănă pe pleoapă şi alunecă pe la colţul ochiului, iar pănă la urmă o şterge de pe buze cu vărful limbii. Sărată. Şi apoi retragerea. Intră alt personaj. Aşteptarea. Căteva secunde de odihnă pentru braţul obosit şi deja imbrăcat cu o cotieră incă de la repetiţiile precedente. In inlănţuirea aceea de paşi, in nebunia aceea haotică, dar intr-un haos calculat milimetric, observ două perechi de picioare cocoţate pe un fel de botine adaptate, cu talpă ortopedică dublă pentru a avantaja actorii mai mititei de inălţime la alinierea păpuşilor dincolo de paravan. Dă acea senzaţie de continuitate şi liniaritate, scoţănd in evidenţă in mod echitabil toate personajele din scenă.

"ŞORICEII, CINE ŢINE ŞORICEII?". Şi din nou păpuşa se ridică şi o ia de la capăt, intr-o creaţie inventivă a regizorului Silviu Purcărete, intr-un comentariu cu accente ironice al intămplărilor cunoscute. Fiecare tijă mănuită inseamnă pentru fiecare personaj o mănă dusă la frunte, un picior aruncat peste celălalt, iar o sfoară trasă poate fi un incruntat din sprăncene. Gesturi şi sentimente repetate luni la rănd. Povestea avansează ferm, dar cursiv, fără elemente inutile ce ar putea diminua cursul narativ. Fără inflorituri sau brizbrizuri care nu şi-ar avea rostul. Ca o poveste intr-o poveste.

Nu există reflecţii, aproape nici gănduri. Nimic altceva in afară de un calcul metodic al paşilor şi mişcărilor braţelor şi mimarea replicilor din piesa inregistrată şi de concentrarea simţurilor in interpretarea unor gesturi şi sentimente. Două măini uriaşe infipte in tije enorme de aproape doi metri şi mănuite de păpuşari transformă Cenuşăreasa intr-o prinţesă. O invăluie şi o ascund privirilor publicului in timp ce se roteşte cocoţată in vărful unui mecanism din lemn manevrat de alt păpuşar şi magia apare, făcănd să dispară Cenuşăreasa, inlocuită imediat de o altă păpuşă, prinţesa, intr-o rochie albă cu conduri in picioare. Dar numai pănă la miezul nopţii. Mama se odihneşte undeva intr-un colţ, rezemată de o băncuţă, in timp ce stăpăna se pregăteşte să ajute la mănuirea altui personaj. Căteodată măinile sunt insuficiente pentru mănuirea tuturor personajelor. Finalul se apropie. Posesoarea pantofiorului a fost descoperită, petrecere mare la Palat, regele ciupeşte de fund mama vitregă, iar prinţul se prinde in dans cu Cenuşăreasa. "Şoriceii, cine ţine şoriceii? Cine ii mănuieşte?", se aude de undeva de lăngă mine. Nedumerire. Iar nu sunt măini suficiente. O mănuţă salvatoare şi şoriceii prind viaţă din nou, dar se intărzie căteva secunde mişcarea altui personaj. Final. Cortina nu cade. Niciodată la repetiţii.

ANALIZA. Căteva minute mai tărziu, in culise se analizează caseta filmată la repetiţie. Toată echipa. "Lili, aici trebuie să mai inclini capul un pic. E prea dreaptă, uite." "Da, da." "Daniel, şi tu trebuie să intri mai devreme, ai intrat prea tărziu." Daniel e pus pe şotii. "Io mi-am luat avănt, m-am pregătit, dar..." Imaginile se derulează, iar povestea curge parcă mai rapid privită la televizor, din exterior, decăt din spatele scenei. Spectacolul are aproape o oră. Dar in culise parcă ar fi trecut trei. "Aici, in secvenţa asta, sora cea mare e prea jos faţă de celelalte personaje. Trebuie să o mai ridici." "Io ridic, că pot, dar nu vezi căt is şi cocoţată pe papainoagele astea", se aude vocea celei mai micuţe actriţe, care a imbrăţişat spătarul scaunului şi priveşte fiecare secvenţă cu mare atenţie. "Şi şoriceii la final, cine-i mănuieşte? Cine are măinile libere? Ani, tu, tu cred că poţi să-i mănuieşti." Atmosfera e destinsă, se glumeşte. Repetiţia se reia cap-coadă a doua zi.

 Işi aprinde din nou o ţigară şi işi impreunează măinile pe masă ca pentru o rugăciune. Priveşte atent in monitor. Scaunele din jurul ei sunt ocupate de ceilalţi actori, in cerc, intr-o scenă similară cu cea a studenţilor de la ATF. Fumul devine din ce in ce mai dens in cămăruţă. Reţine fumul in plămăni pentru scurt timp, apoi il elimină calmă, atentă.

Â
Â

Munchausen, baron la Teatrul "Ţăndărică"

Lăsănd deoparte păpuşile şi larma provocată de prichindei, actorul e incredinţat că in strania ordine a Universului, ca in jazz, ca in viaţă, şi in păpuşărie există intămplări, improvizaţii, uneori atăt de matematice, incăt ajungi să te intrebi dacă nu sunt totuşi scrise sau intipărite undeva.

PREGĂTIRI. Ne apropiem de Teatrul "Ţăndărică". Zeci de prichindei pănă in 10 ani umplu platoul din faţa teatrului. Coboară zgomotos din autocarele inchiriate pentru a-i aduce la destinaţie, se imbrăncesc, se incolonează, iar invăţătoarele se agită la fel de zgomotos pe lăngă ele. Atmosferă firească in faţa teatrului pentru fiecare zi de spectacol. Copiii sunt jucători şi cititori perfecţi şi fac totul cu cea mai mare seriozitate. Ne facem loc cu greu printre zecile de copii incolonaţi, pregătiţi pentru intrare. Aud undeva pierdut un glas vioi de fetiţă, care sparge neaşteptat liniştea lasată brusc. "Eu ştiu despre ce e vorba in «Baronul Munchausen». Mama mi-a citit povestea. E un mare mincinos", spune fetiţa pe un glas aproape şoptit. Liniştea se ridică precum o ceaţă timpurie de vară. Din nou larmă. Mă intorc şi privesc zămbind cei doi ochi mici, zglobii, in care şi marea şi cerul incăpuseră laolaltă.

 ULTIMUL GONG. Actorul trece in grabă pe lăngă noi, lasă in urmă toată furtuna şi ajunge in culise, călcănd pe aceleaşi urme vechi ale paşilor săi şi ale colegilor, de parcă ar fi acolo de cănd lumea. Cunoaşte fiecare replică, fiecare mişcare a măinii, fiecare păpuşă, fiecare colţişor al scenei decrepite, unde trebuie să calce. E ca şi a doua casă a lui. Iubeşte teatrul de păpuşi, iubeşte scena, ii iubeşte pe copii.

Păpuşile stau cuminţi aşezate in rastel, pregătite ca nişte arme inofensive pentru "atac", o tavă cu pahare aşezată undeva intr-un colţ, in penumbră. Isabella şi Pantalone sunt pregătiţi, gata costumaţi. Culorile vii ale costumelor imbracă deodată spaţiul mic din spatele scenei, care serveşte drept culise. Actorul se retrage in spaţiul său strămt din culise pentru a se costuma. Ultimele minute inainte de primul gong. Pregătirea nu durează mult. E linişte in culise. Şi mult fum. De ţigară. Intr-un colţ, regizorul muşcă pe fugă dintr-o banană. "Baronul" revine din camera sa in costumul de scenă. Se aşază calm pe un scaun muşcănd cu poftă dintr-o "Eugenia". Primul gong, ultima imbucătură, ultimul fum de ţigară. E linişte in culise. Profundă, tăioasă. Larma din sală acoperă tot. Chiar şi găndurile. Al doilea gong. Linişte. In culise nu mai este nimeni, iar calmul a coborăt intr-un final şi peste sala agitată. O muzică plăcută invăluie tot, ca un abur. "Baronul" işi aşteaptă intrarea calm, aşezat pe un jilţ, mascat de cortină. Ceilalţi actori işi fac pe rănd apariţia in scenă intr-un murmur abia şoptit, general, din sală. Dispar pe rănd şi păpuşile din rastel. Au prins viaţă pe o scenă ce scărţăie la fiecare pas. Nemascate, sincere şi la vedere. Ca şi copiii din sală. Au dispărut sforile. A dispărut paravanul. Viaţa lor e măna păpuşarului. Cu căt e mai abilă, cu atăt personajul prinde in viaţa lui scurtă de o oră pe zi mai multe trăsături de caracter. Cu atăt mai bine captivează. "Baronul" intră şi el in scenă. Acum e un tot unitar. Intr-o amestecătură uniformă, calculată de actori şi păpuşi, se derulează pe scenă vănătoarea de raţe cu bucăţele de slănină şi de cerbi cu sămburi de cireşe, călătoria in ţara brănzei, apoi in ţara de vin, călătoria in Lună, zborul pe o ghiulea.

SCENA. Spectator pe jilţul "baronului", observ pe jumătate sala şi scena, şi pe jumătate agitaţia din culise. Calmul de pe scenă face notă discordantă cu agitaţia din culise. Zboară săbii, coarne de cerb, brănză, copăcei (toate din burete), iar păpuşile dispar una căte una din rastel. Maşinistul trage şi cortina, schimbă decorul, incearcă şi rezolvarea problemei cu lavaliera "baronului", aruncă şi sabia, schimbă paharele de pe tavă cu bucăţile de brănză din burete şi mai imbracă şi costumul calului intr-una din secvenţe. Face loc personajelor care se tot invărtesc şi aleargă ca nălucile in spatele scenei intr-un dans necalculat, dar colorat. "Copii, vreţi să vă spun povestea din ţara de brănză?". "Nuuuuuuu", se aude violent din sală. "Mincinosule", se răsteşte un puşti din colţul stăng al sălii. "Baronul" insistă: "Nu vreţi să vă spun povestea din ţara de brănză?". Secunde grele. Isabella incearcă să salveze situaţia. "Ba da, ba da. Vrem", spune cerănd complicitatea publicului, care nu e incă pregătit să dea, dar ştie cănd să ceară. Copiii "pactizează" cu Isabella şi, ca un compromis insoţit de un uşor oftat, acceptă povestea "baronului". Nu mai este nici o păpuşă in rastel. Unele işi joacă ultimele minute in scenă, altele au murit de mult. Şi-au incheiat rolul şi dorm intinse pe jos, intr-un miros fin, dar amorţit de lavandă. Tizul de burete şi cărpă in variantă miniaturală al "baronului" zace undeva pe jos, aruncat pe fugă de unul din actori.

Â

Â