Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (12)

• Dragostea familiei mele pentru Ardeal • Cred că bunicul meu, învăţătorul Marin C. Păunescu, membru al Partidului Naţional Liberal, mi-a sădit în suflet, încă de când eram mic, dragostea faţă de Basarabia. În general, e riscant să le dai copiilor pietre preţioase, pentru că le pot confunda cu nisipul. E şi mai riscant să le încredinţezi copiilor secrete, pentru că ei sunt în stare să le difuzeze mai eficient şi mai rapid ca o agenţie de ştiri.

Şi totuşi, bunicul meu mi-a aşezat în memorie, pentru totdeauna, un fel de obligaţie faţă de Basarabia, lângă respectul nemăsurat faţă de Ardeal.
Cei mai mulţi copii ai bunicului meu făcuseră şcoala şi facultatea la Cluj, la Caransebeş sau la Sibiu. Numai tanti Tanţa şi tanti Marioara urmaseră şcoala normală la Câmpulung Muscel, pentru că anul 1918 încă nu venise.

Unchiul Ionel terminase Facultatea de litere şi filozofie la Cluj, tanti Tina urmase şcoala de menaj tot acolo, tata fusese elev al şcolii normale din Cluj, din Caransebeş (desigur) şi din Craiova. Unchiul Mitu e absolvent al Facultăţii de istorie din Cluj, unchiul Antipa fusese (ca nepot orfan al bunicilor mei) la şcoala de meserii din Cluj şi, la retragere, venise la Sibiu, unde trăieşte şi azi. Tanti Neta, sub numele actual de Ana Tabără, doctoriţă pensionară la Craiova, a terminat facultatea, de asemenea, la Cluj.

Bunicul avea încredere în ceea ce aş numi şcoala ardeleană a tuturor timpurilor.
Ulterior, copiii bunicului meu n-au uitat Clujul.
Unul dintre cei mai dotaţi veri ai mei, Doru Păunescu, fiul lui Ion Păunescu, a terminat facultatea tot la Cluj.
Dar tata-mare nu uita să-i spună nepotului, cu care i-a fost dat să împartă ultimii ani de viaţă, seară de seară, câte o poveste palpitantă şi tragică despre Basarabia, aşa cum îi vorbea despre Avram Iancu şi despre Ardeal.

O chestiune interesantă cred că ar fi să pot înţelege, măcar azi, interesul special şi iubirea cu care vorbea tata-mare despre macedoneni, despre aromâni, pe care-i considera printre cei mai viteji români. N-am toate datele să-mi explic până la capăt aceste sentimente statornice ale bunicului meu faţă de singurii români mai sudici decât oltenii care erau.

Scrisese Octavian Goga în „Mustul care fierbe" că patrioţi adevăraţi sunt cei pe care îi priveşte şi pe care îi doare soarta integrală a neamului. Desigur, sunt oameni stimabili şi cei care-şi iubesc strada pe care stau, înţelegându-i problemele specifice şi refuzând orice fel de simţire faţă de celelalte străzi mai apropiate sau mai depărtate. Oameni de ispravă sunt şi cei care-şi iubesc satul şi luptă hotărât pentru interesele consătenilor, neacceptându-le altora nici măcar dreptul la cuvânt despre alte sate.
Cine însă simte durerea generală poate vorbi despre patria lui.


Cum am devenit orfan politic
Când moare un om nevinovat la Timişoara, circuitul tainic al lacrimii româneşti trebuie să răzbată până la Satu-Mare, la Tulcea şi la Chişinău.
Când se petrece o nedreptate la Bucureşti, nu se poate să nu reacţioneze conştiinţa românească şi la Alba-Iulia, şi la Craiova, şi la Suceava, şi la Orhei.
Patriotismul local nu e condamnabil, dar patriotismul e mult mai mult decât patriotismul local şi, poate, uneori, patriotismul e chiar retrogradarea patriotismului local.

Am învăţat de mic durerea basarabenilor şi a bucovinenilor, aşa cum tot de mic Ardealul a fost universitatea lacrimilor mele. Tata, săracul, când a fost dat afară din învăţământ, de la Bârca în 1958, după marea şi criminala plenară a CC al PMR, care stabilea măsuri de scoatere a foştilor „istorici" din învăţământ, a stat ce-a stat să-şi găsească de lucru, nu şi-a găsit, şi-ntr-o dimineaţă şi-a făcut cufărul ăla cu care străbătuse şi frontul şi-a plecat în Maramureş.

A ajuns, nenorocos cum a fost toată viaţa, la Baia Borşa, la nişte mine înţesate de urechi ale Securităţii. Bineînţeles că n-a ştiut acest amănunt, până când
l-au arestat în ziua de 15 septembrie 1959.
Coborâse de acolo de la Boroaia la poşta din Borşa să îmi trimită plicul cu adeverinţa că el e în câmpul muncii.




Fără această adeverinţă nu mă puteam înscrie în clasa a XI-a, clasa finală a liceului.
Nu ştiu de ce tata n-a pus plicul aşa cum s-ar fi cuvenit, adică recomandat. A murit şi n-am apucat să-l întreb ce i-a venit să-mi trimită un plic simplu.

Insist asupra acestei întâmplări, pentru că ea s-a dovedit fericită şi decisivă. Dacă tata punea recomandat plicul pentru mine, Securitatea, care l-a arestat pe scările poştei în clipa când ieşea, ar fi descope­rit adeverinţa respectivă şi ar fi oprit-o. Pentru că tata, începând din 15 septembrie 1959, nu mai era om al muncii, el devenise deţinut politic.

Expediat simplu, plicul mi-a ajuns mai târziu decât trebuia, dar mi-a ajuns şi m-am putut înscrie la ultima clasă de liceu. Simţeam însă şi atunci nevoia să mă confesez şi, deşi ştiam că e periculos, nu m-am putut abţine şi i-am mărturisit neuitatei, minunatei, regretatei mele profesoare de română, dna Alexandra Verdeş, situaţia în care mă aflam. Dânsa mi-a răspuns imediat că trebuie să fiu liniştit, să învăţ şi să-mi termin liceul, pentru că ar fi păcat să se piardă un poet, un mare poet, după părerea dânsei.

În acelaşi timp m-a rugat să cred că nu poate face nimic pentru tatăl meu. Nici nu se putea spera atunci aşa ceva.


Viaţa pe Strada Icoanei
Datorez dnei Alexandra Verdeş ca şi dnei Cristu - directoarea Liceului Central din acea vreme, întreaga mea recunoştinţă, pentru felul cum s-au purtat cu un orfan politic. Fiinţe dumnezeieşti au fost profesoarele Liceului Central din toate punctele de vedere, pentru nefericitul care eram.

Mamă bună mi-a fost preoteasa Maria Băcioiu, soţia marelui cărturar şi om de simţire subtilă, preotul Ilie Băcioiu, parohul Bisericii Icoanei. În casa lor am trăit o vreme, pe Str. Icoanei nr. 12, la cinstita lor masă, împreună cu admirabilii lor copii Adrian-Bujor, Tudor şi Minodora, am stat, neumilit, ca proaspăt bucureştean ce eram şi ulterior ca proaspăt orfan politic ce eram.

De la Ilie Băcioiu, despre care voi vorbi mai pe larg altădată, am aflat că lumea e şi cărţile ei, nu numai războaiele ei, nici chiar numai naţiunile ei. Cu el am tradus, pentru prima oară din ruseşte „Pahod na Sibir" şi tot cu el am parcurs pentru prima oară Baudelaire şi am încercat să comparăm echivalenţele româneşti existente până atunci şi ne-am lăsat păgubaşi de a mai face şi noi una. Dar despre astea, altcândva.

Nici în casa Băcioiu problema Basarabiei şi pro­blema Ardealului nu lipseau. Şi chiar dacă tatăl meu fusese arestat în moţul Ardealului, care era Maramureşul, ţara vrăjită de dincolo de munţi mă chema şi mă făcea să visez. Dar visul despre Ardeal era legal, în vreme ce visul despre Basarabia era ilegal. Auzeam lucruri teribile, înspăimântătoare despre cei care ajunseseră în puşcării numai şi numai pentru că nu acceptaseră ideea că pământul Basarabiei este altceva decât pământ românesc.

(Va urma)