Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
AVOCATA PAULA IACOB M-A ANUNŢAT CĂ A MURIT DINICĂ
Într-o dimineaţă m-a sunat avocata Paula Iacob, care era, cu adevărat, o prietenă apropiată a lui Dinică şi a familiei Maniţiu, din Poiana Sibiului, şi mi-a spus: "Domnule Păunescu, v-am căutat ca să vă dau o veste foarte proastă. A murit Dinică".
N-am putut să cred, am crezut că e vorba despre o altă cunoştinţă a noastră, cu numele Dinică.
"Nu înţeleg, doamnă Iacob, îmi pare rău. Despre cine e vorba?"
"Dinică, din Poiana, a murit, domnule Păunescu. Prietenul nostru a murit. A murit de inimă. Mai suferise el de inimă, dar acum a murit. Să ştiţi, domnule Păunescu, că tot ce i s-a întâmplat în viaţa asta (şi el a parat, şi el a luat în râs) l-a durut şi l-a consumat."
"Dar, doamna avocat, acum era vremea lui. Venise la putere dreptul la liberă iniţiativă. Ce-ar fi făcut Dinică!"
"Nu ştiu, domnule Păunescu, ce s-o fi întâmplat cu el. A murit de inimă. O să scriu ceva pentru ziarul dumitale."
"Aştept, doamna avocat. Dumnezeu să-l ierte!"
"Dumnezeu să-l ierte!"
Din păcate, treburile curente, oboseala, angajamentele faţă de cei vii nu i-au lăsat doamnei avocat Paula Iacob timpul necesar scrierii unei însemnări, a unui ferpar, a unei rugăciuni pentru sufletul celui care a fost unul dintre cei mai puternici şi mai curajoşi oameni din România, un om care a sfidat nelegiuirea legalizată, un om care şi-a iubit familia, şi comuna, şi ţara.
A fost un poienar de elită, un om care şi-a scris legenda în timpul vieţii lui, cu faptele lui. Un om bun şi inimos, care, probabil, din bunătate a şi murit. Un mare cioban!
Din prea multă bunătate şi din prea multă inimă, a trebuit să se stingă tocmai atunci când părea că îi venise vremea. N-am mai avut curajul să mă interesez de soarta amintirii lui Dinică. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu averea lui, nu ştiu când au murit, dacă au murit, câinii lui, Hitler şi Stalin, nu ştiu ce-i face familia. Doamne, ajută-i pe toţi urmaşii lui Maniţiu, zis Dinică, din Poiana Sibiului!
Ştiu că aveam o datorie la el, la Dinică, să nu povestesc, în primii zece ani de viaţă, nimic din ce mi-a spus confidenţial. Ştiu că trebuia totuşi să scriu mai demult şi mai cu detaliu viaţa lui Dinică, marele cioban din Mărginimea Sibiului. N-am făcut-o. O fac abia acum şi sunt convins că, dacă există viaţă dincolo de moarte, Dinică trebuie să fi reuşit o iniţiativă straşnică şi în acea lume.
Ori a făcut case pentru îngeri, ori i-a construit un adăpost lui Dumnezeu, să nu răcească în Universul din ce în ce mai rece, ori îşi mulge oile, în nopţile în care luna răsare peste pământ, acolo, în lună. Pentru că legendarul cioban Dinică, din Poiana Sibiului, a fost întâi legendă, a coborât pentru câteva zeci de ani pe pământ şi s-a întors în legendă, iar poveştile despre el sunt mult mai multe.
Una dintre ele îmi aduce în memorie recăsătoria mamei lui Dinică, la o vârstă destul de stranie pentru recăsătoriri, cu un aromân, cu un machidon întors din Statele Unite ale Americii, unde trăise până la vârsta pensiei şi de unde i se şi trimitea pensia în România. Ei bine, şi această poveste ar merita ştiută. N-o mai ţin minte exact, în toate detaliile ei.
Ştiu doar că omul care venise din America venise cu arme şi că, în plină perioadă a constrângerilor împotriva oricărei arme, atunci când se ştia şi cine are praştie, darămite armă, cetăţeanul ăsta, care o luase în căsătorie pe mama lui Dinică, a ieşit în curte, a scos pistolul cu care venise din Statele Unite ale Americii şi a început să vâneze găini şi raţe, spunând că îi e foame.
Nu putea el concepe că, în România, se poate trăi fugind după o raţă sau după o găină prin curte. A scos arma şi a împuşcat câteva găini şi câteva raţe. Devenise tatăl vitreg al lui Dinică. Nu putea fi, nici el, un om normal.
Nimic din viaţa lui Dinică nu a fost normal. Nici măcar căsătoria propriei sale mame, la vârsta la care bunicii nu mai au nici o pretenţie de la viaţă. Dar Dinică avea haz, şi când îşi povestea viaţa, şi când, cu lacrimi şi ironie, îi povestea pe ai săi, inclusiv pe propria sa mamă.
Aş fi fericit să-mi mai amintească prietenii lui Dinică întâmplări din viaţa lui.
N-am vrut să ştiu nici un fel de amănunte despre moartea lui Dinică, până ieri.
Doamna Paula răspunde la telefon dorinţei mele târzii de a şti cum s-a stins cel care părea nemuritor, acolo, în mitologica Poiană a Sibiului. Ce spune doamna Iacob?
"Dinică a murit la vânătoare. Împuşcase un mistreţ. Le-a strigat celor cu care vâna: «Duceţi-vă şi luaţi-l, că e rănit!». N-a mai apucat să-şi contemple vânatul. A căzut şi nu s-a mai ridicat. Aşa a murit Dinică, Dumnezeu să-l ierte!"
Îi închin lui Dinică amintirea mea. Doamne, iartă-l şi bizuie-Te pe el, acolo unde e. Dacă ai nevoie de un cioban, nu vei găsi pe altul mai bun decât Dinică, să-ţi păzească oile pe pajiştea cerului, Doamne! Şi ai grijă, noaptea, că Dinică va trimite pe cineva să fure lemne, din pădurile altui Univers. Şi se va plânge şi acolo de apăsarea legilor nedrepte.
(SFĂRŞIT)
